...[
Ne creștem sufletul așa cum primăvara își crește florile. Cu
soare, cu vânt sau cu ploi în locul în care viața ne înfige
rădăcinile, iar noi îl colorăm și îl îmbogățim cu dorințele
și cu visele noastre cele mai prețioase. Uneori din prea multe
dorințe și din prea multe vise, atât de mult ne crește sufletul
că dă pe afară, iar trupul ne devine neîncăpător și atunci
devenim numai suflet.
Da,
sufletul crește. Chiar dacă uneori nu vrea să știe că suntem
împărțiți între viața pe care o trăim și viața pe care o
visăm. Sufletul crește și atunci când lăsăm totul în mâinile
norocului și rămânem captivi între o rutină care ne încătușează
la pământ și un vis care ne trage în nori, fără să percepem că
extensia prelungită între cele două extreme îl poate sfâșia
ușor.
Atunci
când norocul ne ocolește, ne gândim oare vreodată că este poate
din cauza faptului că nu vrem să mai vedem în el un prieten? Și
nu este adevărat că altcineva e mereu de vină pentru ghinioanele
alegerilor noastre așa cum nu este adevărat că iubirea pe care o
dăruim poate schimba pe cineva care nu vrea să ne vadă sufletul.
Până învățam să facem diferența între a iubi pentru binele
celuilalt și a-l dori pentru orice alt motiv în afară de fericirea
lui ne irosim timpul în incertitudini, care încet și sigur ne
transformă sufletul în rutină. Captivi în cercul asta orb poate
că ar trebui să ne întrebăm dacă suntem iubire sau dacă suntem
rutină. Pentru că sufletul nu vrea să cunoască rutina. El vrea să
trăiască doar suma alegerilor lui. În sufletul omului există
sentimente și există alegeri, apoi în funcție de ele își
trăiește împlinirile sau dezamăgirile. Sufletul poate trăi cu
adevărat doar ceea ce alege să iubească, iar iubirea reală,
cea sufletească, cea sinceră, cea mântuitoare pe care o visează
orice muritor, poate exista doar atunci când sufletul său alege să
iubească pe cineva mai mult decât pe el însuși, mai ales atunci
când știe bine că alegerea asta îl poate ucide. Întreabă-ți
sufletul câți sunt capabili să facă o astfel de alegere ca să
vezi câtă iubire adevărată există acum în jurul tău, ca să
înțelegi câți sunt iubire și câți sunt rutină.
Iubirea
reală, cea sfântă, singura care contează cu adevărat, stă în
alegerea fermă pe care o face sufletul unui om împotriva tuturor
pariurilor cu viața, cu destinul și cu timpul. Doar dăruirea
nelimitată de sine ca pe o lumină care înalță, salvează și
binecuvântează poate fi numită iubire, orice alte simțiri oricât
ar fi ele de asemănătoare se numesc relații. Și atunci,... suntem
iubire sau suntem relații? Ar trebui să știm întotdeauna să
facem diferența.
Dar
uite că în viață nu toate se petrec după știința sau placul
nostru și uneori în timp ce așteptăm să facem alegerile corecte,
imparțială, viața ni se scurge printre degete ca nisipul. Iar noi,
din grabă, din naivitate sau din pură ignoranță, o lăsăm să se
scurgă fiind mult prea ocupați să mimăm înaintea tuturor o cât
mai perfectă fericire de fațadă. De frica părerilor altora ne
încărcăm sufletul cu zbateri inutile doar pentru obținerea
acceptării unui neadevăr. Însă întotdeauna opoziția unei
minciuni este adevărul, nu o altă minciună. Dacă vrei să-ți
păstrezi adevărata personalitate nu-i copia pe alții, nici măcar
nu încerca să atingi ''perfecțiunea'' lor pentru că nimeni nu
este perfect. Suntem cu toții diferiți și avem alegeri diferite în
viață. Atâta tot. Și e bine că e așa altfel ne-am plictisi de
trăit pe un pământ monoton în care toți sunt la fel ''de
perfecți''. O lume plină de roboți biologici care există doar
pentru a consuma și a se încadra în normele și standardele
limitate de ''perfecțiunea'' umană este departe de imaginea raiului
promis de divinitate. Normalitatea ''perfectă'' impusă prin
regulile unei societăți oarbe este o problemă veche însă mereu
actuală. De la facerea lumii încoace filozofii și înțelepții au
încercat să definească perfecțiunea însă singurele concluzii la
care le-au tras au fost cele prin care s-a ajuns la înțelegerea că
perfecțiunea nu poate fi atinsă în întregime de nimeni. Ca
muritori putem cunoaște numai fracțiuni de perfecțiuni iar
fracțiunile perfecțiunii sunt întotdeauna imperfecțiunile. Apoi
la ce poate servi toată pantomima asta sufletească, atâta timp cât
pe întregul cerc al pământului nu există vieți perfecte, nici
relații perfecte și cu atât mai puțin oameni perfecți? Teoretic
de la Iisus încoace nu s-a mai născut nici un om perfect pe pământ.
Întrebă-te dacă te-ai născut ca să fi tu însuți sau ca să-ți
irosești viața încercând să atingi o perfecțiune intangibilă.
Vrem nu vrem, imperfecțiunile și greșelile sunt un dar al vieții
și chiar dacă uneori vin deghizate sub forma celor mai negre
coșmaruri ale noastre, ele sunt oportunități unice de a învăța,
de a ne modela și crește sufletul. Ceea ce se uită deseori este și
faptul că sufletul crește cu fiecare greșeală și cu fiecare
eșec. Indiferent de circumstanțe nu merită niciodată să te zbați
ca să obții o perfecțiune mimata. Ar fi ca și cum te-ai lupta ca
să ieși din nisipuri mișcătoare și tot ce ai reuși cel mai bine
ar fi sa te afunzi și mai rău. Pentru că lucrurile negative cărora
te împotrivești iți vor opune întotdeauna rezistență. E legea
acțiunii și reacțiunii și cine ești tu ca să crezi că o poți
schimba? Categoric, sufletul tău are dorințele și tainele lui dar
și viața are regulile și legile ei. Și nu întotdeauna se
potrivesc unele cu altele ca piesele unui joc de puzzle. Ca să iți
crească sufletul mai ușor, învăță să accepți că viața se
scurge de la sine în mod firesc fără ca tu să poți influența cu
adevărat ceva la scara universului, că oricât de mult te-ai
strădui nu poți schimba pe nimeni cu adevărat în afară de tine.
Când accepți asta și te schimbi în suflet, lumea pe care o
percepi în jurul tău se schimbă. Pentru tine. Adevărul și
valorile alese pe care le crești în cuibul sufletului tău nu
negociază cu destinul și nu abdică înaintea problemelor. Rămân
acolo și iți înnobilează sufletul chiar dacă la un moment dat
puțini sunt cei care reușesc să le vadă. Iar asta nu trebuie să
te deznădăjduiască, ci să te crească și să te întărească și
mai mult. Un diamant ce stă închis într-un seif nu își pierde
valoarea doar pentru că cineva nu îl vede. Și pentru că în viața
asta totul se întâmplă după reguli și legi vechi, când treci
peste nisipuri mișcătoare spune-i sufletului tău că nu are nevoie
de lupte noi, de zbateri, de împotriviri și nici măcar de
înțelegerea cuiva că treci prin greutăți. De multe ori, atunci
când evenimente străine de puterea ta de control te vor ține
captiv în mlaștina sufletească a nisipurilor mișcătoare și ai
să aștepți o mână de ajutor care să te scoată la suprafață,
de la cei mai mulți nu ai sa primești nimic, poate nici măcar un
gram de înțelegere. Așa că asumă-ți lecții de întărire și de zidire
morală pentru că negreșit în drumul tău vei întâlni oameni
care vor condamna în tine doar ceea ceea ce detestă cel mai tare în
ei. Asta e un lucru pe care trebuie să înveți să-l accepți ca pe
un fapt firesc acestei lumi mereu în goană după o perfecțiune
intangibilă. Lasă-i pe alții să fie așa cum aleg, să gândească
așa cum vor, inclusiv despre tine, e dreptul lor să creadă ce vor
așa cum și tu ești total îndreptățit să ai opiniile și
credințele tale despre oamenii lumii imperfecte în care trăiești.
Niciodată nu ai să-i poți mulțumi pe toți și chiar dacă vei
reuși cumva la ce ți-ar folosi dacă după toate strădaniile tale
ai rămâne cu sufletul stors, consumat și nemulțumit? Dacă vrei
să supraviețuiești moral într-o lume mai tulbure decât o furtună
de nisip, învăță să te bazezi pe averile morale pe care le aduni
în sufletul tău și pe tot ceea ce poți să crești mai bun și
mai adevărat în el. Pentru că sunt din ce în ce mai mulți cei ce
și-au construit o perfecțiune atât de mimata în jurul lor încât
le este aproape imposibil să mai simtă ceva real pentru semenii lor
sau măcar să vadă lumea în care trăiesc așa cum este ea.
Umanitatea oricărui suflet este definită de intensitatea cu care
poate să simtă binele și răul. Din păcate, uneori calitatea asta
se sfârșește în aplauzele reci ale ignoranței. Și nici pentru
lipsa de umanitate nu trebuie să dai vina pe lume. Așa a fost ea
înainte ca tu să te naști și probabil va rămâne la fel și după
ce o vei părăsi. Sa-ți închipui că o poți schimba este ca și
cum ai crede că e a ta prin moștenire primită la naștere și
astfel ești îndreptățit să dispui precum vrei tu de ea. Nimic
mai fals de atât. Ca să înțelegi mai bine treaba asta, fă un
scurt exercițiu de realizare. Întinde palmele și privește-le.
Acum strânge-le tare. Cu ceea ce strângi acum în pumni ai venit pe
lumea asta, atunci de ce crezi că ceva din tot ceea ce vezi în
jurul tău iți aparține cu adevărat? Ce este al lumii aparține și
rămâne întotdeauna lumii, iar ce este în tine aparține și
rămâne pentru eternitate doar sufletului tău. Cu siguranță, nu
poți avea lumea și nici nu o poți schimba. Dar te poți schimba
tu. În bine, în tine. Și astfel crești în suflet, în gânduri
și în fapte. Iar ca să crești destul de mult în suflet încât
să ieși întotdeauna întreg din nisipurile mișcătoare ale vieții
ai nevoie de pace și de limpezime în suflet. Și pentru ele nu
trebuie să te zbați, ci să le lași să fie în tine. Cum
realizezi asta? Prin refuzul implicării alături de rău ca să nu
devii implicat în rău. Prin non acuzare ca să nu devii acuzat.
Prin non împotrivire și prin refuzul luptei interioare pentru că
tot ceea ce combați, mai devreme sau mai târziu vei deveni. Dacă
ai să răspunzi răului cu răul acesta se va dubla, dar dacă ai să
rămâi tăcut și pasiv atunci răul va trece pe lângă tine și se
va întoarce înapoi la cel care l-a trimis. Viața iți va da în
fiecare zi cel puțin o mână de ajutor ca să iți crești frumos
sufletul. Nu te lăsa păcălit de aparențele ce mimează o falsă
perfecțiune și nu-ți pune sufletul în palmele reci ale lumii,
pentru că ți-l va închide fără putință de eliberare. Nici nu
rămâne prea mult încrâncenat în lupta cu lumea pentru că ai să
încetezi să iți mai pese de ceva, așa cum prizonierii care rămân
prea mult într-o închisoare devin una cu ea. Viața ta trebuie să
fie o călătorie emoțională a sufletului, o curgere liberă și o
experiență de cunoaștere nerestricționată de idei și percepte
fixe. Nicidecum o încarcerare în norme și zbateri de tot felul
pentru a obține satisfacții materiale temporare care se consumă
rapid și te pun constant în cursa căutării altora. Toată goana
asta după vânt va duce doar la epuizarea ta interioară. Sufletul
tău nu are nevoie de un morman de lucruri materiale pe care să le
strângă și apoi la final să se urce peste ele și să-și spună:
''Uite câte am realizat în plan material, doar asta mă face unic,
puternic și deosebit!''. Are cu adevărat trebuință sufletul tău
de cat mai multe lucruri materiale, împrumutate și trecătoare pe
care nu poate să le ia cu el dincolo de bariera nemuririi?
Peste
toate strădaniile tale trecătoare, trăirea ta nu trebuie să fie
nici măcar o luptă pentru a obține acceptarea din partea cuiva. Nu
ai nevoie de acceptarea nimănui ca să trăiești în pace, în tine
și nu trebuie să aștepți acceptarea cuiva doar pentru a te simți
complet. În singularitatea din tine există atât, atât de multă
putere! Și există multă iubire, binețe, frumusețe, plenitudine
sentimentală, forță și intenție. Dacă nu le găsești mai întâi
în tine de ce speri că ai să le poți găsi mai repede în
altcineva? Bogăția și puterea sufletului tău depind doar de
intenția ta. Intenția și nu dorința sau speranța este cea care
poate face totul posibil. Dorințele sunt miraje, destinații încă
neatinse iar speranțele sunt doar un amestec din dorințe plus
așteptări. Doar intenția ta urmată și susținută până la
capăt iți poate defini realitatea în care trăiești și astfel
încetezi să mai fi o marionetă mereu la mâna speranțelor și
dezamăgirilor pe care așteptările neîndeplinite le aduc. Atâta
timp cat își urmează intențiile bune, sufletul nu-și pierde
niciodată puterea de a se ridica peste programarea mentală la care
a fost supus încă din copilărie. În fiecare zi lasă-te condus de
intențiile tale cele mai bune, ridică-te peste fricile care te țin
captiv și privește deschis lumea prin ochii tai, dar nu cu ei, ci
cu sufletul și ai să înțelegi imediat că TU ești realitatea, că
ești tot ce a existat și poate exista. Că ești potențial divin
și infinit închis vremelnic în boarea unui bulgare de humă. Nu
permite nimănui, niciodată, să-ți spună că ești mai puțin de
atât! Ești Imensitatea care a prins forma umană și s-a înghesuit
sub luminile care iți zâmbesc în oglindă atunci când iți aduci
aminte să ți-l privești drept prin ferestrele sufletului. Intenția
să-ți fie călăuza și ea iți va arăta că în sufletul tău
există tot ceea ce vrei, tot ceea ce crezi, tot ceea ce ai nevoie și
încă mult pe deasupra din tot ceea ce nu iți imaginezi încă.
Descoperind această realitate din tine ai să înțelegi că
acceptarea pe care o aștepți să vină din afara ta nu iți va face
sufletul complet ci ți-l va pune negreșit la ruleta hazardului.
Ești complet doar atunci când cunoști bine ceea ce porți și
crești în tine. Astfel ai pacea și ești pacea. Iar pentru pacea
din tine nu trebuie să lupți, asta ar fi o contradicție, ci să o
lași pur și simplu să fie în tine. Lupta și pacea sunt
antagonice. Nu poți avea una fără să renunți la cealaltă iar
cine luptă pentru pace nu are decât lupta. Pacea rămâne în tine
doar atâta timp cat nu opui rezistența lucrurilor care încearcă
să iți fărâmițeze sufletul. Doar așa ești în pace, doar așa
ești întregit în iubire și ești liber.
Consideră
asta: Problemele care vin din lupta sufletului tău cu viața sunt
doar inevitabile momente suspendate în timp. Iar tu treci peste ele
precum vântul peste grăunțele de nisip. Cu cat ai să te
împotrivești mai mult cu atât le vei agita mai tare și le vei
prelungi șederea. Lasă-le să își facă numărul iar tu rămâi
în pacea ta. Îmbrățișează-ți pacea cu toate intențiile tale
bune atunci când iți este tulburat sufletul. Nu te opune, pășește
în acel moment cu pace și curaj și lasă-l să se manifeste, apoi
după ce se va consuma se va îndepărta singur. Până la urma e
doar un moment trecător prin timp. Va trece așa cum toate trec.
Când factorii perturbatori externi se îndepărtează, dispar și
efectele lor asupra nisipului,... sau asupra sufletului.
Fă-ți
o regula să stai în fiecare zi de vorba cu sufletul tău măcar
câteva minute așa cum ai vorbi cu un bun prieten la o cafea. În
pace și în ascultare. Și el iți va spune că viața este reflexia
unui joc de lumini trecătoare peste niște oglinzi deja
distorsionate de alții în care tu ești doar o rază călătoare
între două infinituri. Cel din care ai venit și cel spre care te
îndrepți. Doar tu poți să alegi cât din lumina ta să fie
reflectată peste totul din jur, câtă dăruiești, câtă primești
și câtă ai să iei cu tine înapoi în infinit. În timp, cu
înțelegere și răbdare ai să accepți că nu poți schimba
regulile jocului ci doar modul cum alegi să treci cu sufletul peste
evenimentele vieții.
Timpul
are picioare din nisip, dacă
te bazezi pe el nu ai să poți construi nimic stabil. Dacă vrei ceva stabil, atunci construiește-ți
viața bazându-te pe sufletul tău. Pentru că sufletul nu trece cu
timpul, ci crește. Așa cum primăvara își crește florile. ]...
~
E.I.N. ~ © 2018