''Promisiunea''

                                              

''Te duc la munte. Ți-am promis. Am să-ți găsesc un pisc înalt și luminos din care ai să poți îmbrățișa tălpile cerului.'' 
Vagonul era aproape gol, în aer plutea un iz reavăn de haine ude. Pe fereastra ușor aburită a compartimentului stropi reci de apă șiroiau grăbiți. Se așeză lângă geam, oftă ușor și își proptii bărbia în piept.
''Oriunde aș merge știu că îmi vei fi mereu alături. Te iau cu mine tot timpul. Te port în gânduri, în brațe, în cuvinte, în fiecare respirație și în fiecare bătaie de inimă. Oriunde te-ai afla, la orice distanță de mine, nu ai să îmi fi niciodată doar o amintire. Tu ești și vei fi mereu cea mai frumoasă parte din mine. Ți-am promis că iți voi fi alături încă din prima zi când te-am întâlnit. Unde s-au dus anii care au trecut peste noi? Era o zi ploioasă ca cea de astăzi. Cum aș putea s-o uit? Stăteai pironită în ploaia rece pe un colț de trotuar băltit și iți amestecai apa ochilor cu apa cerului. M-am apropiat de tine ca un copil de Iisus. De atunci nu te-am mai lăsat. În cele mai frumoase vise am fost doar noi. Am crescut împreună imensitatea din sufletele noastre așa cum am putut mai bine. Și am încercat mereu să găsim binele celuilalt în orice situație oricât ar fi fost de grea. Nimeni nu ar trebui să treacă prin iubire fără să încerce maximul posibil pentru celălalt. Eu aș fi preferat să fi dat greș în orice decât să nu fi avut șansa de a fi câștigat pentru tine. În toți anii ăștia mi-am respectat întotdeauna promisiunile pentru că am știut că tu ești promisiunea mea de iubire. Am crezut constant în tine și egal în noi. Niciodată în mila zeilor geloși, nici în urzelile lor, nici în destin. Și totuși, astăzi așa ne-a fost dat. Să ajungem amândoi aici. Ca două picături de ploaie căzute din același nor. Ca două valuri ce se întâlnesc pe aceeași plajă după o furtună. Ca două cărări ce se unesc la un moment dat pentru a merge împreună până la destinul cel mai îndepărtat. Ca două zboruri paralele ce se înălță până dincolo de catapeteasma raiului. Ca un voal țesut de stele în noapte până la lăsarea zorilor. Până la nectarul cel mai dulce al sufletului. Până la cer și dincolo de el. Uniți și totuși separați.'' 
Se însera încet-încet. Siluete fantomatice de ceață se strecurau printre picăturile de ploaie ce alergau pe fereastra compartimentului gol. În brațe strângea o urnă funerară. 

''Te duc la munte. Ți-am promis!''
---------------------
Nu știi niciodată cât de aproape poți fi de final. Timpul nu face concesii nimănui. Trăiește acum. Iubește acum. Totul trece, doar iubirea rămâne.

''Promisiunea'' - Imagine si text ~ E.I.N ~

''Armistiții''

...[ - Spune-mi suflete, dacă cineva ți-ar opri speranța, ce altceva ți-ar mai purta pașii înainte?

- Speranța nu poate fi oprită pentru că nu cunoaște armistiții. E destinația tuturor dorințelor, dulcea amăgire de sub tălpile noastre. E poteca fără odihnă peste care pășim uneori cu naivitatea unui copil ce nu realizează că înaintează printr-o livadă de cruci. E mătasea care îmbracă frumos chiar și visele moarte.

Odată cu respirația ce învârte inelul gândurilor între creier și inimă, între dorințe și așteptări, sperăm în fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare noapte și apoi în fiecare dimineață turnăm în noi speranțe așa cum punem zahar în cafea pentru că nu suportăm ușor gustul amar al incertitudinii. Pentru că nu putem avea niciodată garanția că dincolo de o durere ne așteaptă soarele sau poate doar alte furtuni. Fără acordul sufletului incertitudinea face parte din condiția umană și reușește uneori să ne rătăcească speranțele. Importat este să nu o lăsăm niciodată să ne condiționeze pașii sufletului. De-a lungul drumului vieții, chiar de-ar fi să ne rătăcim toate speranțele, tot nu rămânem fără nimic. Ne rămân intențiile, ne rămâne voința, ne rămâne sufletul. Reinventându-se, căutând mereu alte poteci, sufletul va merge înainte. Peste vidul absenței speranțelor, intențiile se vor face aripi. Purtat de ele, negreșit omul va ajunge la liman dar nu pentru că a reușit să evite toate eșecurile, ci pentru că s-a saturat să-i curgă prea mult timp prin vene. Nu putem atinge tărâmul speranțelor împlinite până nu ne sângerează mai întâi tălpile pe drumul spinos al deznădejdii. Suntem oameni, dar putem să ne fim propriul înger sau propriul demon. Propria lumină sau propriul întuneric.

Dincolo de dorințe, dincolo de așteptări, de incertitudini și de speranțe, indiferent dacă alegem să mergem pe calea fericirii sau a tristeții, cantitatea zbaterii va fi întotdeauna egală.]...

~ E.I.N ~ 

''Calea ta''

...[ Probabil că nu ai mers acolo unde ai fi dorit dar cu siguranță ai ajuns fix acolo unde aveai nevoie să fi. Important este să mergi mereu înainte și să nu renunți niciodată. Orice ai avea de înfruntat, nu ignora, nu abandona calea ta. Dumnezeu ți-a dat-o pentru că știe că ești destul de puternic că să o străbați până la capăt. Determinarea care te va împinge întotdeauna înainte nu-ți va garanta absența neîncrederii ci izbânda asupra ei. De-a lungul drumului tău, cu siguranță, cineva își va regăsi curajul urmându-ți exemplul. Pașii sunt simpli, pașii sunt mereu aceeași: Urmează ceea ce iubești!]...

~ E.I.N. ~ 

''Determinare''

Cel ce nu crede în miracolele pe care visele fericirii le aduc nu le va putea vedea niciodată. Limitele există numai în minte iar distanța dintre vise și realizarea lor se numește determinare. E important să faci măcar un suflet fericit și pentru asta începe mai întâi cu tine. Permite-i inimii tale să-ți ghideze pașii și strălucește ca și cum toate miracolele lumii ar fi în ea. Visează fără scuze, iubește fără regrete și fii excelent în lumea ta! 
 ~ E.I.N. ~ 

''Picioare din nisip''

...[ Ne creștem sufletul așa cum primăvara își crește florile. Cu soare, cu vânt sau cu ploi în locul în care viața ne înfige rădăcinile, iar noi îl colorăm și îl îmbogățim cu dorințele și cu visele noastre cele mai prețioase. Uneori din prea multe dorințe și din prea multe vise, atât de mult ne crește sufletul că dă pe afară, iar trupul ne devine neîncăpător și atunci devenim numai suflet.

Da, sufletul crește. Chiar dacă uneori nu vrea să știe că suntem împărțiți între viața pe care o trăim și viața pe care o visăm. Sufletul crește și atunci când lăsăm totul în mâinile norocului și rămânem captivi între o rutină care ne încătușează la pământ și un vis care ne trage în nori, fără să percepem că extensia prelungită între cele două extreme îl poate sfâșia ușor. 

Atunci când norocul ne ocolește, ne gândim oare vreodată că este poate din cauza faptului că nu vrem să mai vedem în el un prieten? Și nu este adevărat că altcineva e mereu de vină pentru ghinioanele alegerilor noastre așa cum nu este adevărat că iubirea pe care o dăruim poate schimba pe cineva care nu vrea să ne vadă sufletul. Până învățam să facem diferența între a iubi pentru binele celuilalt și a-l dori pentru orice alt motiv în afară de fericirea lui ne irosim timpul în incertitudini, care încet și sigur ne transformă sufletul în rutină. Captivi în cercul asta orb poate că ar trebui să ne întrebăm dacă suntem iubire sau dacă suntem rutină. Pentru că sufletul nu vrea să cunoască rutina. El vrea să trăiască doar suma alegerilor lui. În sufletul omului există sentimente și există alegeri, apoi în funcție de ele își trăiește împlinirile sau dezamăgirile. Sufletul poate trăi cu adevărat doar ceea ce alege să iubească, iar iubirea reală, cea sufletească, cea sinceră, cea mântuitoare pe care o visează orice muritor, poate exista doar atunci când sufletul său alege să iubească pe cineva mai mult decât pe el însuși, mai ales atunci când știe bine că alegerea asta îl poate ucide. Întreabă-ți sufletul câți sunt capabili să facă o astfel de alegere ca să vezi câtă iubire adevărată există acum în jurul tău, ca să înțelegi câți sunt iubire și câți sunt rutină. Iubirea reală, cea sfântă, singura care contează cu adevărat, stă în alegerea fermă pe care o face sufletul unui om împotriva tuturor pariurilor cu viața, cu destinul și cu timpul. Doar dăruirea nelimitată de sine ca pe o lumină care înalță, salvează și binecuvântează poate fi numită iubire, orice alte simțiri oricât ar fi ele de asemănătoare se numesc relații. Și atunci,... suntem iubire sau suntem relații? Ar trebui să știm întotdeauna să facem diferența.

Dar uite că în viață nu toate se petrec după știința sau placul nostru și uneori în timp ce așteptăm să facem alegerile corecte, imparțială, viața ni se scurge printre degete ca nisipul. Iar noi, din grabă, din naivitate sau din pură ignoranță, o lăsăm să se scurgă fiind mult prea ocupați să mimăm înaintea tuturor o cât mai perfectă fericire de fațadă. De frica părerilor altora ne încărcăm sufletul cu zbateri inutile doar pentru obținerea acceptării unui neadevăr. Însă întotdeauna opoziția unei minciuni este adevărul, nu o altă minciună. Dacă vrei să-ți păstrezi adevărata personalitate nu-i copia pe alții, nici măcar nu încerca să atingi ''perfecțiunea'' lor pentru că nimeni nu este perfect. Suntem cu toții diferiți și avem alegeri diferite în viață. Atâta tot. Și e bine că e așa altfel ne-am plictisi de trăit pe un pământ monoton în care toți sunt la fel ''de perfecți''. O lume plină de roboți biologici care există doar pentru a consuma și a se încadra în normele și standardele limitate de ''perfecțiunea'' umană este departe de imaginea raiului promis de divinitate. Normalitatea ''perfectă'' impusă prin regulile unei societăți oarbe este o problemă veche însă mereu actuală. De la facerea lumii încoace filozofii și înțelepții au încercat să definească perfecțiunea însă singurele concluzii la care le-au tras au fost cele prin care s-a ajuns la înțelegerea că perfecțiunea nu poate fi atinsă în întregime de nimeni. Ca muritori putem cunoaște numai fracțiuni de perfecțiuni iar fracțiunile perfecțiunii sunt întotdeauna imperfecțiunile. Apoi la ce poate servi toată pantomima asta sufletească, atâta timp cât pe întregul cerc al pământului nu există vieți perfecte, nici relații perfecte și cu atât mai puțin oameni perfecți? Teoretic de la Iisus încoace nu s-a mai născut nici un om perfect pe pământ. Întrebă-te dacă te-ai născut ca să fi tu însuți sau ca să-ți irosești viața încercând să atingi o perfecțiune intangibilă. Vrem nu vrem, imperfecțiunile și greșelile sunt un dar al vieții și chiar dacă uneori vin deghizate sub forma celor mai negre coșmaruri ale noastre, ele sunt oportunități unice de a învăța, de a ne modela și crește sufletul. Ceea ce se uită deseori este și faptul că sufletul crește cu fiecare greșeală și cu fiecare eșec. Indiferent de circumstanțe nu merită niciodată să te zbați ca să obții o perfecțiune mimata. Ar fi ca și cum te-ai lupta ca să ieși din nisipuri mișcătoare și tot ce ai reuși cel mai bine ar fi sa te afunzi și mai rău. Pentru că lucrurile negative cărora te împotrivești iți vor opune întotdeauna rezistență. E legea acțiunii și reacțiunii și cine ești tu ca să crezi că o poți schimba? Categoric, sufletul tău are dorințele și tainele lui dar și viața are regulile și legile ei. Și nu întotdeauna se potrivesc unele cu altele ca piesele unui joc de puzzle. Ca să iți crească sufletul mai ușor, învăță să accepți că viața se scurge de la sine în mod firesc fără ca tu să poți influența cu adevărat ceva la scara universului, că oricât de mult te-ai strădui nu poți schimba pe nimeni cu adevărat în afară de tine. Când accepți asta și te schimbi în suflet, lumea pe care o percepi în jurul tău se schimbă. Pentru tine. Adevărul și valorile alese pe care le crești în cuibul sufletului tău nu negociază cu destinul și nu abdică înaintea problemelor. Rămân acolo și iți înnobilează sufletul chiar dacă la un moment dat puțini sunt cei care reușesc să le vadă. Iar asta nu trebuie să te deznădăjduiască, ci să te crească și să te întărească și mai mult. Un diamant ce stă închis într-un seif nu își pierde valoarea doar pentru că cineva nu îl vede. Și pentru că în viața asta totul se întâmplă după reguli și legi vechi, când treci peste nisipuri mișcătoare spune-i sufletului tău că nu are nevoie de lupte noi, de zbateri, de împotriviri și nici măcar de înțelegerea cuiva că treci prin greutăți. De multe ori, atunci când evenimente străine de puterea ta de control te vor ține captiv în mlaștina sufletească a nisipurilor mișcătoare și ai să aștepți o mână de ajutor care să te scoată la suprafață, de la cei mai mulți nu ai sa primești nimic, poate nici măcar un gram de înțelegere. Așa că asumă-ți lecții de întărire și de zidire morală pentru că negreșit în drumul tău vei întâlni oameni care vor condamna în tine doar ceea ceea ce detestă cel mai tare în ei. Asta e un lucru pe care trebuie să înveți să-l accepți ca pe un fapt firesc acestei lumi mereu în goană după o perfecțiune intangibilă. Lasă-i pe alții să fie așa cum aleg, să gândească așa cum vor, inclusiv despre tine, e dreptul lor să creadă ce vor așa cum și tu ești total îndreptățit să ai opiniile și credințele tale despre oamenii lumii imperfecte în care trăiești. Niciodată nu ai să-i poți mulțumi pe toți și chiar dacă vei reuși cumva la ce ți-ar folosi dacă după toate strădaniile tale ai rămâne cu sufletul stors, consumat și nemulțumit? Dacă vrei să supraviețuiești moral într-o lume mai tulbure decât o furtună de nisip, învăță să te bazezi pe averile morale pe care le aduni în sufletul tău și pe tot ceea ce poți să crești mai bun și mai adevărat în el. Pentru că sunt din ce în ce mai mulți cei ce și-au construit o perfecțiune atât de mimata în jurul lor încât le este aproape imposibil să mai simtă ceva real pentru semenii lor sau măcar să vadă lumea în care trăiesc așa cum este ea. Umanitatea oricărui suflet este definită de intensitatea cu care poate să simtă binele și răul. Din păcate, uneori calitatea asta se sfârșește în aplauzele reci ale ignoranței. Și nici pentru lipsa de umanitate nu trebuie să dai vina pe lume. Așa a fost ea înainte ca tu să te naști și probabil va rămâne la fel și după ce o vei părăsi. Sa-ți închipui că o poți schimba este ca și cum ai crede că e a ta prin moștenire primită la naștere și astfel ești îndreptățit să dispui precum vrei tu de ea. Nimic mai fals de atât. Ca să înțelegi mai bine treaba asta, fă un scurt exercițiu de realizare. Întinde palmele și privește-le. Acum strânge-le tare. Cu ceea ce strângi acum în pumni ai venit pe lumea asta, atunci de ce crezi că ceva din tot ceea ce vezi în jurul tău iți aparține cu adevărat? Ce este al lumii aparține și rămâne întotdeauna lumii, iar ce este în tine aparține și rămâne pentru eternitate doar sufletului tău. Cu siguranță, nu poți avea lumea și nici nu o poți schimba. Dar te poți schimba tu. În bine, în tine. Și astfel crești în suflet, în gânduri și în fapte. Iar ca să crești destul de mult în suflet încât să ieși întotdeauna întreg din nisipurile mișcătoare ale vieții ai nevoie de pace și de limpezime în suflet. Și pentru ele nu trebuie să te zbați, ci să le lași să fie în tine. Cum realizezi asta? Prin refuzul implicării alături de rău ca să nu devii implicat în rău. Prin non acuzare ca să nu devii acuzat. Prin non împotrivire și prin refuzul luptei interioare pentru că tot ceea ce combați, mai devreme sau mai târziu vei deveni. Dacă ai să răspunzi răului cu răul acesta se va dubla, dar dacă ai să rămâi tăcut și pasiv atunci răul va trece pe lângă tine și se va întoarce înapoi la cel care l-a trimis. Viața iți va da în fiecare zi cel puțin o mână de ajutor ca să iți crești frumos sufletul. Nu te lăsa păcălit de aparențele ce mimează o falsă perfecțiune și nu-ți pune sufletul în palmele reci ale lumii, pentru că ți-l va închide fără putință de eliberare. Nici nu rămâne prea mult încrâncenat în lupta cu lumea pentru că ai să încetezi să iți mai pese de ceva, așa cum prizonierii care rămân prea mult într-o închisoare devin una cu ea. Viața ta trebuie să fie o călătorie emoțională a sufletului, o curgere liberă și o experiență de cunoaștere nerestricționată de idei și percepte fixe. Nicidecum o încarcerare în norme și zbateri de tot felul pentru a obține satisfacții materiale temporare care se consumă rapid și te pun constant în cursa căutării altora. Toată goana asta după vânt va duce doar la epuizarea ta interioară. Sufletul tău nu are nevoie de un morman de lucruri materiale pe care să le strângă și apoi la final să se urce peste ele și să-și spună: ''Uite câte am realizat în plan material, doar asta mă face unic, puternic și deosebit!''. Are cu adevărat trebuință sufletul tău de cat mai multe lucruri materiale, împrumutate și trecătoare pe care nu poate să le ia cu el dincolo de bariera nemuririi?

Peste toate strădaniile tale trecătoare, trăirea ta nu trebuie să fie nici măcar o luptă pentru a obține acceptarea din partea cuiva. Nu ai nevoie de acceptarea nimănui ca să trăiești în pace, în tine și nu trebuie să aștepți acceptarea cuiva doar pentru a te simți complet. În singularitatea din tine există atât, atât de multă putere! Și există multă iubire, binețe, frumusețe, plenitudine sentimentală, forță și intenție. Dacă nu le găsești mai întâi în tine de ce speri că ai să le poți găsi mai repede în altcineva? Bogăția și puterea sufletului tău depind doar de intenția ta. Intenția și nu dorința sau speranța este cea care poate face totul posibil. Dorințele sunt miraje, destinații încă neatinse iar speranțele sunt doar un amestec din dorințe plus așteptări. Doar intenția ta urmată și susținută până la capăt iți poate defini realitatea în care trăiești și astfel încetezi să mai fi o marionetă mereu la mâna speranțelor și dezamăgirilor pe care așteptările neîndeplinite le aduc. Atâta timp cat își urmează intențiile bune, sufletul nu-și pierde niciodată puterea de a se ridica peste programarea mentală la care a fost supus încă din copilărie. În fiecare zi lasă-te condus de intențiile tale cele mai bune, ridică-te peste fricile care te țin captiv și privește deschis lumea prin ochii tai, dar nu cu ei, ci cu sufletul și ai să înțelegi imediat că TU ești realitatea, că ești tot ce a existat și poate exista. Că ești potențial divin și infinit închis vremelnic în boarea unui bulgare de humă. Nu permite nimănui, niciodată, să-ți spună că ești mai puțin de atât! Ești Imensitatea care a prins forma umană și s-a înghesuit sub luminile care iți zâmbesc în oglindă atunci când iți aduci aminte să ți-l privești drept prin ferestrele sufletului. Intenția să-ți fie călăuza și ea iți va arăta că în sufletul tău există tot ceea ce vrei, tot ceea ce crezi, tot ceea ce ai nevoie și încă mult pe deasupra din tot ceea ce nu iți imaginezi încă. Descoperind această realitate din tine ai să înțelegi că acceptarea pe care o aștepți să vină din afara ta nu iți va face sufletul complet ci ți-l va pune negreșit la ruleta hazardului. Ești complet doar atunci când cunoști bine ceea ce porți și crești în tine. Astfel ai pacea și ești pacea. Iar pentru pacea din tine nu trebuie să lupți, asta ar fi o contradicție, ci să o lași pur și simplu să fie în tine. Lupta și pacea sunt antagonice. Nu poți avea una fără să renunți la cealaltă iar cine luptă pentru pace nu are decât lupta. Pacea rămâne în tine doar atâta timp cat nu opui rezistența lucrurilor care încearcă să iți fărâmițeze sufletul. Doar așa ești în pace, doar așa ești întregit în iubire și ești liber.

Consideră asta: Problemele care vin din lupta sufletului tău cu viața sunt doar inevitabile momente suspendate în timp. Iar tu treci peste ele precum vântul peste grăunțele de nisip. Cu cat ai să te împotrivești mai mult cu atât le vei agita mai tare și le vei prelungi șederea. Lasă-le să își facă numărul iar tu rămâi în pacea ta. Îmbrățișează-ți pacea cu toate intențiile tale bune atunci când iți este tulburat sufletul. Nu te opune, pășește în acel moment cu pace și curaj și lasă-l să se manifeste, apoi după ce se va consuma se va îndepărta singur. Până la urma e doar un moment trecător prin timp. Va trece așa cum toate trec. Când factorii perturbatori externi se îndepărtează, dispar și efectele lor asupra nisipului,... sau asupra sufletului.

Fă-ți o regula să stai în fiecare zi de vorba cu sufletul tău măcar câteva minute așa cum ai vorbi cu un bun prieten la o cafea. În pace și în ascultare. Și el iți va spune că viața este reflexia unui joc de lumini trecătoare peste niște oglinzi deja distorsionate de alții în care tu ești doar o rază călătoare între două infinituri. Cel din care ai venit și cel spre care te îndrepți. Doar tu poți să alegi cât din lumina ta să fie reflectată peste totul din jur, câtă dăruiești, câtă primești și câtă ai să iei cu tine înapoi în infinit. În timp, cu înțelegere și răbdare ai să accepți că nu poți schimba regulile jocului ci doar modul cum alegi să treci cu sufletul peste evenimentele vieții.

Timpul are picioare din nisip, dacă te bazezi pe el nu ai să poți construi nimic stabil. Dacă vrei ceva stabil, atunci construiește-ți viața bazându-te pe sufletul tău. Pentru că sufletul nu trece cu timpul, ci crește. Așa cum primăvara își crește florile. ]...

~ E.I.N. ~ © 2018