''Armistiții''

...[ - Spune-mi suflete, dacă cineva ți-ar opri speranța, ce altceva ți-ar mai purta pașii înainte?

- Speranța nu poate fi oprită pentru că nu cunoaște armistiții. E destinația tuturor dorințelor, dulcea amăgire de sub tălpile noastre. E poteca fără odihnă peste care pășim uneori cu naivitatea unui copil ce nu realizează că înaintează printr-o livadă de cruci. E mătasea care îmbracă frumos chiar și visele moarte.

Odată cu respirația ce învârte inelul gândurilor între creier și inimă, între dorințe și așteptări, sperăm în fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare noapte și apoi în fiecare dimineață turnăm în noi speranțe așa cum punem zahar în cafea pentru că nu suportăm ușor gustul amar al incertitudinii. Pentru că nu putem avea niciodată garanția că dincolo de o durere ne așteaptă soarele sau poate doar alte furtuni. Fără acordul sufletului incertitudinea face parte din condiția umană și reușește uneori să ne rătăcească speranțele. Importat este să nu o lăsăm niciodată să ne condiționeze pașii sufletului. De-a lungul drumului vieții, chiar de-ar fi să ne rătăcim toate speranțele, tot nu rămânem fără nimic. Ne rămân intențiile, ne rămâne voința, ne rămâne sufletul. Reinventându-se, căutând mereu alte poteci, sufletul va merge înainte. Peste vidul absenței speranțelor, intențiile se vor face aripi. Purtat de ele, negreșit omul va ajunge la liman dar nu pentru că a reușit să evite toate eșecurile, ci pentru că s-a saturat să-i curgă prea mult timp prin vene. Nu putem atinge tărâmul speranțelor împlinite până nu ne sângerează mai întâi tălpile pe drumul spinos al deznădejdii. Suntem oameni, dar putem să ne fim propriul înger sau propriul demon. Propria lumină sau propriul întuneric.

Dincolo de dorințe, dincolo de așteptări, de incertitudini și de speranțe, indiferent dacă alegem să mergem pe calea fericirii sau a tristeții, cantitatea zbaterii va fi întotdeauna egală.]...

~ E.I.N ~