Trăim, sperăm, râdem sau plângem, sub greutatea propriului EU mai devreme sau mai târziu aripile sufletului tot ni le frângem,...Uneori atât de tare încât după ultima respirație nici măcar diavolul nu ne poate spune cât de jos putem ajunge. Neîncetat secunda bate, timpul ne șterge din amintiri numele, chipul și cuvântul. După 100 de ani oare îi mai pasă cuiva dacă am fost buni, răi sau măcar dacă am avut dreptate?
Poate că nu există cu adevărat în lumea asta nici prea multă iubire și nici destulă speranță, ci doar foame în creier, pofte în inimi și în rest peste tot cercul pământului doar oceane profunde de ură și nori gri de intoleranță.
Dar oricât de tulburi ar fi apele poate că ar trebui să nu uităm că în ochiul furtunii se găsește întotdeauna calmul vântului,... și dacă reușim să zâmbim din al nostru adânc, măcar un pic, măcar din când în când, dacă reușim să ne oferim, să ajutăm, să zidim, atunci cu siguranță primim de la viață măcar gramul de iubire pe care îl dăruim cu temei.
Peste toate adâncimile existenței, scopul abisal al vieții este să ne facem un scop din a ne bucura de fiecare minut al ei.
Imagine și text ~ EIN ~
