''Ochi de ciută''

...[ Era una din după amiezile acelea călduroase de vară când soarele prea înfierbântat înăbușea simțurile îndemnând trupul să își caute tihna sub umbra unui copac. Goniți de canicula ce cotropea încet orașul, ne găsisem refugiul pe aceeaşi bancă veche, umbrită de sălciile ce străjuiau mică insula din parcul nostru ''cu copaci zăpăciți''. Sub căldura ca de cuptor, peste oglinda lacului dansau jocurile sclipirilor soarelui ce reflectau scântei aurii peste valurile pitice mângâiate de un vânticel firav. Stăteam amândoi tăcuți şi ne priveam ochi în ochi şi suflet în suflet așteptând ca unul din noi să clipească şi astfel să fie primul care trebuie să spună o poveste. Era un joc copilăresc, mai mult un schimb de priviri fixe pe care îl făceam uneori când ne aşezam pe banca noastră şi ne apuca cheful de ''poveşti suplimentare''. 
- Ai clipit primul 'Uţule, acum trebuie să-mi spui o poveste, sigur ştii una frumoasă pentru mine, spuse ea zâmbind bucuroasă. 
- Cea mai frumoasă poveste pe care o ştiu eşti tu. Tu cu ochii tăi de căprioară,... mă gândeam să ţi-i sărut, i-am spus eu continuând să o privesc în albastrul ochilor ca şi cum numai în ei mi-aş fi găsit inspirația pentru a-i spune o poveste. 
- Căprioarele au ochi albaștri? Nu știam asta, răspunse ea chicotind copilărește. Află dumneata artistule, că ţi-am citit clar intențiile în priviri, voi bărbaţii nu prea ştiţi cum să le mascați, uneori sunteţi mai uşor de citit decât un orar de funcționare al poştei. Acum gata cu complimentele mieroase,... hai, sărută-mi repede ochii şi spune-mi povestea că ne apucă seara! 
Mă irita teribil acel ''voi bărbaţii'' în care mă amesteca şi pe mine, aş fi vrut să-i iau toată convingerea aceea şi să o scufund adânc în profunzimile lacului ce continua nepăsător înaintea arderilor mele interioare să danseze crâmpeie de soare peste apele sale. M-am aplecat şi i-am sărutat delicat ochii. Nu s-a opus, nu s-a ferit, apoi m-a luat în braţe aşteptând cuminte să încep povestea. După câteva momente de tăcere îmbrățișată, m-am retras încet din strânsoarea fierbinte ce ridica parcă şi mai mult temperatura între noi, mi-am dres discret vocea şi i-am spus: 
- Ştii dumneata, îngeriţă-ochi-de-rai, că există pe lumea asta ochi strălucitori ce nu pot fi uitaţi niciodată? Sunt rari, chiar mai rari decât o eclipsă de soare, poate că de asta sunt atât de speciali, pentru că poartă permanent în limpezimea lor sclipirile unor priviri venite din prea plinul de lumină al unui soare lăuntric ce nu apune niciodată. Sunt acei ochi unici, deosebiți, sunt ochii pe care-i iubim cu toată puterea inimii noastre, sunt ochii care ne privesc cu iubire cerească fără să aștepte o altă recompensă decât bucuria noastră. Ochi scăldați de priviri senine, ce se lipesc trainic şi de neuitat, de amintirile noastre pentru a ne urmări apoi cu lucirile lor toată viaţa. Pe pământul ăsta al miracolelor văzute şi nevăzute, există ochi care îşi poartă ''la vedere'' toată splendoarea sufletului, fără nicio teamă, fără ascunzișuri şi fără nicio umbră de egoism. Sunt luminoși, calzi şi blânzi ca ochii de căprioară şi te privesc întotdeauna cu iubire şi cu bunătate. Dincolo de orice grai uman sau îngeresc există ochi sinceri ce nu au nevoie de nici un limbaj pentru a-şi spune trăirile, ochi ce pot comprima o mie de cuvinte şi o mie de sentimente în numai o singură privire. Povestea pe care ţi-o voi spune acum este despre doi ochi speciali care şi-au lăsat spre păstrare luminile în adâncul sufletului meu. 
Când aveam vreo 10 ani, părinţii mei m-au dus să îmi petrec vacanţa de vară la bunici într-un cătun izolat de la poalele munților din Mărginimea Sibiului. Într-o dimineaţă însorită de iunie am ieșit să mă plimb prin pădurea din apropierea casei. Mă așteptau acolo prietenii mei imaginari, îngerii norilor, elementalii şi spritele pădurii, copaci vorbitori, cârtite, veverițe şi iepuri şi mai ales o poieniţă magică, plină cu flori şi gâze colorate în care îmi plăcea să stau lungit şi să visez cu ochi deschişi. Îmi făcusem un obicei ca după micul dejun să plec la plimbare prin pădure alături de Ţia căţeluşa familiei. Am sărit în grabă pârleazul unui mic gard ce limita grădina din spatele casei şi am zbughit-o spre pădure urmat de Ţia care lătra şi alerga veselă făcând cercuri în jurul meu. În numai câteva minute eram în pădure, aerul tare şi jocul razelui soarelui printre crengile copacilor, pantele pline cu frunze umede şi crenguțe răsucite îmi dădeau impresia că intrasem deja într-un alt tărâm, unul de basm în care orice copac spune o poveste, unde fiecare potecă duce la un castel ascuns de pâlcuri de copaci înalți şi că undeva nu departe de liziera pădurii se găsea poate şi o căsuţa cu pitici. Atent la fiecare șoaptă de vânt şi la fiecare mişcare de ramuri am urcat drumul forestier ce ducea spre poieniţa mea fermecată. Ajuns la locul dorit, m-am tolănit în iarbă privind jocul norilor pe cer. La un moment dat Ţia a început să latre puternic ca şi cum m-ar fi chemat la ea. Căţeluşa se pironise în spatele unui tufiş înalt şi nu mai vroia să plece de acolo cu nici un chip. Curios, am ajuns lângă ea şi spre marea mea surprindere, lângă Ţia se găsea un pui de căprioară ghemuit într-un culcuş de frunze. Era o puiuţă mică şi firavă, stătea întinsă şi tremura intens, părea slăbită, epuizată. M-am apropiat uşor încercând să nu o sperii, însă ea nu avea destulă vlagă încât să fugă. Era rănită la un picior, rana deschisă era acoperită de iarbă şi frunze uscate. Uitându-mă cu atenţie în jur mă gândeam că poate mama ei era prin apropiere şi într-adevăr la câteva zeci de metri de locul unde se refugiase puiuţa, am găsit urme de sânge şi de luptă, semn că mama ei fusese ucisă şi apoi luată de acolo de un braconier. Printr-un miracol al sorţii puiuţa reuşise totuşi să scape şi să se ascundă în acel tufiş. În timp ce Ţia o păzea m-am întors trist la ea şi apoi luând-o în braţe m-am grăbit cât am putut de repede spre casă, gândind că buncii mei ştiau cu siguranţă cum să o ajute. Tot drumul până acasă puiul de ciută a stat cuminte la mine în braţe, în timp ce Ţia lătra cât putea ea de tare pentru a-i alerta pe bunicii mei. Primul care a ieşit să mă întâmpine a fost bunicul meu. Văzând mică vietate din braţele mele s-a scărpinat în cap pe sub pălăria de paie şi a spus; 
- Mare e pădurea Ta Doamne! Mai fecior, amu' ţi-ai căpătat de lucru pe ziua de azi cu jivina asta. No' ad-o 'ncoa să-i cătăm' beteşugul şi să i-l drejem'. 
Între timp a venit şi bunica mea şi înţelegând imediat despre ce e vorba a adus repede ştergare curate, pansamente, o oală de apă caldă şi o traistă în care ţinea medicamente şi ierburi de leac. După ce s-a ocupat cât a putut de bine de rana ei, bunicul i-a făcut în pridvorul casei un culcuş dintr-un cojoc vechi de oaie. Am rămas lângă ea ore întregi cu un biberon plin cu lapte muls de la caprele familiei încercând să o indupelc să mănânce. Spre prânz am chemat şi veterinarul satului care a consultat-o cu atenţie, i-a făcut injecţii şi ne-a asigurat că nu suferă de nicio boală contagioasă, ne-a dat acordul scris să o îngrijim temporar şi ne-a spus că rana este uşoară şi că se va face bine în scurt timp. După câteva ceasuri de somn în pridvorul casei, micuţa vietate a pădurii a început să dea semne că se simte mai bine. După apusul soarelui, am luat-o uşor cu tot cu culcuşul ei şi am mutat-o la mine în camera pentru a o avea sub grijă în timpul nopţii. Îmi amintesc că în dimineaţa zilei următoare, imediat după răsăritul soarelui am simţit un botic umed pe obrazul meu. Era mica mea căprioară care venise la mine şi îşi lipise boticul de faţa mea. Probabil în felul asta îşi arată afecţiunea sau pur şi simplu era numai un mod de a mă face conştient de prezenţa ei. M-am trezit imediat şi primul lucru pe care l-am văzut au fost doi ochi sclipitori care mă priveau cu atenţie. Am coborât din pat cu mişcări atente pentru a nu o speria şi i-am dat biberonul, a tras cu poftă din el până l-a golit apoi s-a aşezat în dreptul uşii balansându-se cu o uşoară nesiguranţă pe picioruşele ei subţiri. Deschizând uşa am ieşit alături de ea în curtea casei, mă temeam totuşi că va fugi însă puiuţa nu schiţa nici un gest că ar avea de gând să părăsească bătătura casei. La capătul scărilor o aştepta căţeluşa noastră dând bucuroasă din coadă. Ţia a ales să o iubească din primele clipe fără reţineri şi în scurt timp au devenit prietene de nedespărţit. O urma peste tot şi avea grijă de ea ca şi cum ar fi fost propriul ei pui. Nu îmi imaginasem niciodată că un pui de căprioară născut în sălbăticia pădurii poate fi atât de plin de gingăşie şi de afecţiune şi că se poate adapta atât de repede alături de noi şi de animalele gospodăriei. Era o bucurie şi o încântare să o vezi jucându-se prin curte. Zilele acelea minunate de vara treceau în grabă, puiul de căprioară se înzdrăvenise şi se alăturase caprelor şi iezilor familiei iar ei o adoptaseră fără reţineri ca şi cum ar fi fost una de-a lor. Pentru că imita comportamentul caprelor noastre îi dădusem numele Bambiţa-Căpriţa, una din îndeletnicirile ei zilince preferate fiind cocoţatul pe coteţe şi ronţăitul frunzelor din prunii gospodăriei alături de iezii şi de caprele noastre. Nopţile şi le petrecea dormind în culcuşul ei din camera mea iar dimineaţa la primele raze ale soarelui mă trezea punându-şi boticul pe obrazul meu ca să-i dau lapte cu biberonul, apoi ziua continua cu jocuri alături de animalele familei. Prezenţa ei aducea o bucurie imensă în inima mea, ştiam însă că nu va fi una de durată şi că în scurt timp va trebui să-i redau liberatea pentru a se întoarce inpoi în pădurea ei. Uneori ziua o surprindeam cum se opreşte din joacă şi ascultă cu atenţie şoaptele pădurii pe care numai ea le putea înţelege. Spre sfârşitul vacanţei mele, într-o dimineaţă, Bambiţa s-a aşezat în dreptul porţii privindu-mă ca şi cum îşi lua la revedere de la mine. Ştiam că a venit momentul despărţirii şi că trebuie să o las să se întoarcă în lumea ei. I-am mulţumit pentru toată bucuria pe care mi-o adusese, am îmbrăţişat-o apoi am deschis larg poarta, mi-a aruncat o ultimă privire şi a fugit spre pădure. Sentimentul de tristeţe al despărţirii pe care l-am simţit toată ziua aceea îmi era consolat timid doar de speranţa că va avea o viaţă bună în lumea ei şi că poate într-o bună zi ne vom revedea. A două zi au sosit la casa bunicilor verii şi verişoarele mele de la Bucureşti, absenţa Bambiţei a fost încet alinată de jocurile în compania lor. După o săptămâna, în dimineaţa penultimei zile de vacanţă la bunici, am auzit lătrături puternice în grădina din spatele casei ce ducea spre pădure. Am fugit cât am putut de repede să văd ce se petrece. Lângă gard, lungită în iarbă şi abia respirând, era Bambiţa, puiul meu de ciută. Era rănită la piept, bucăţi din blană îi fuseseră smulse şi printre ele i se vedeau coastele. Se zbătea între viaţă şi moarte, gâfâia şi avea ochii umezi. În spatele ei, o dară lungă de iarbă culcată la pământ mânjită cu sânge arăta că se târâse cu ultimele puteri până la gardul grădinii noastre. Am înţeles imediat că rana ei este gravă şi că de data asta nu o mai putea salva nimeni. Căţeluşa Ţia se aşezase protectiv în spatele ei scheunând a plâns. Am îngenunchiat lângă ea cu ochii plini de lacrimi. Simţindu-şi sfârşitul puiul de ciută mă fixa cu priviri împăienjenite de suferinţă. I-am ţinut capul între palme privind-o prin perdeaua lacrimilor ce mi se înnodau sub barbie. Respira din ce în ce mai rar, viaţa se scurgea dureros de repede din ea. Plângeam şi o mângâiam pe frunte, nu puteam spune nimic, gura îmi era amorţită de o uscăciune amară. O priveam mut şi mă rugam în gând ''Doamne mai las-o, nu o lua!''. Pentru o clipă, o rază de soare străbătuse frunzişul copacilor şi se aşezase peste noi. Sub lumina aceea simţeam în tâmple parcă şi mai tare timpul care trecea nemilos. Puiuţa de ciută lupta cu moartea ce creştea în ea stingându-i încet flacăra vieţii. În ochii ei umezi desluşeam regretul. Semăna cu cel al unui copil bolnav ce realizează că nu va apuca zorii unei noi zile. O ultimă lacrimă scursă încet pe boticul umed. Un ultim zvâcnet al trupului. O respiraţie, încă una şi apoi ultima. Tăcere. Ochii rămaşi deschişi către cer şi capul lăsat greu în palmele mele. Încleştarea în nemişcarea somnului veşnic. Foşnet de vânt grăbit pe sub copaci sau poate doar aripile îngerului morţii fâlfăind scurt deasupra ei. Apoi din nou tăcerea mută care se aşează peste toate. La picioarele mele stătea nemişcată o făptură sensibilă, delicată, ciuta mea mică, firavă şi inocentă creatură,... ea a pădurii, ea a mirosului de frunze crude şi lapte, ea a dimineţilor cu boticul umed lipit de obrazul meu, ea a jocurilor copilăriei ce nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. 
În după amiaza acelei zile am îngropat-o în poieniţa mea fermecată. Bunicul i-a făcut o groapă lângă rădăcina celui mai înalt copac ce străjuia petecul acela de paradis. Am lăsat-o în grija spiritelor pădurii să se joace cu ea ca să nu se simtă singură. Apoi mi-am luat la revedere. A fost ultima dată când am călcat în poieniţă. În iarna acelui an bunicul meu a murit şi nu am mai avut la cine să mă duc. Vacanţa aceea unică cu zilele ei de poveste, locurile şi sufletele din ele le-am păstrat însa printre amintirile mele cele mai preţioase. 
- Doamne ce poveste tristă! 'Uţule ce este de priceput din tristeţea asta de poveste? Te rog să-mi spui, dar mai întâi ia-mă în braţe. 
Am îmbrăţişat-o simţind pe umărul meu cum lacrimi de înger îmi udau uşor cămaşa. 
- Îngeriţă-ochi-de-serafim, asta e o poveste,... ca viaţa. Are în ea şi dulce şi amar. Nu aduce neapărat o povaţă de priceput, ci mai degrabă un îndemn spre înţelegere şi spre acceptare. Vezi tu,...viaţa este ca o respiraţie pe un geam. Un suflu ce traversează grăbit reflexia existenţei, un abur ce se joacă câteva clipe închipuindu-şi că este veşnic dar pe care timpul nemilos îl evaporă repede. În urma lui un alt abur îi va lua locul şi va continua naiv jocul de-a existența peste luciul unei ferestre schimbătoare în care se reflectă pe rând, sclipirile trecătoare ale lumii. Între infinitatea din care venim şi cea spre care ne ducem, totul este trecător, totul începe şi apoi se sfârşeşte. Timpul ne dă totul, apoi într-o secundă ne ia totul înapoi. Asta e legea nescrisă a firii, inevitabil, la un moment dat, suflul miraculos al vieţii se va transforma în nemişcare şi tăcerea se va aşeaza peste zâmbetul scurt al existenţei. În puterea trecătoare a clipei totul se schimbă, oameni, locuri şi evenimente. Niciodată, nimic nu rămâne la fel. Nici timpul, nici viaţa, nici bucuria, nici suferinţa şi cu atât mai puţin noi oamenii. Totul se schimbă, se transformă din ceva, în altceva. Unde este copilul care eram atunci? Băieţelul care se juca cu un pui de căprioară iubindu-l cu tot sufletul şi cu toată inocenţa? Cel care vorbea cu îngerii cerului şi cu spiritele pădurii,... Trupul acela micuţ de copil nu mai există pentru că s-a transformat în adultul de astăzi. Pe măsură ce nisipul din clepsidra vieţii se scurge, suntem mereu altcineva. Suntem alte persoane. Ieri copil, azi adult şi mâine bătrânul care a ajuns să treacă prin multe. Schimbarea, fie ea în bine sau în rău este una din constantele vieţii. Altfel cum am putea învăţa ce este bine şi ce nu? Viaţa ne trece pe toţi prin multe asta e sigur, important este să nu uităm cine am fost la un moment dat, cine suntem acum şi mai ales cine vrem să devenim. Iată primul îndemn al acestei poveşti; trebuie să acceptăm că schimbarea este singura constantă care ne va însoţi permanent şi că este şi va fi întotdeauna cel mai bun învăţător al nostru. Inevitabil, schimbarea va aduce cu ea câştiguri dar şi pierderi. Cât respirăm pe acest pământ, ca peste o fereastră a vieţii, avem obligaţia să ne reflectăm din plin iubirea, frumuseţea şi adevărul care se găsesc în scânteia divină din noi, pe care o numim suflet. Pe fiecare dintre noi viaţa ne căptuşeşte cu un anumit număr de clipe, trecând prin ele avem ocazia să trăim din plin, să iubim, să visăm, să strălucim şi să lăsăm în urma noastră o lume mai bună, mai plină de iubire, de frumuseţe şi de bunătate decât am găsit-o atunci când am păşit în cercul ei strâmt. E adevărat, viaţa este scurtă şi limitată, dar ne face un dar nelimitat – Sufletul. Păşind peste rotundul acestui pământ, oameni şi animale, cu toţii suntem suflete prinse o vreme în poveşti ce se desfăşoară într-un timp limitat, cu respiraţii numărate. La final devenim toți povești dar continuăm să existăm atâta timp cât are cine să le povestească mai departe. Povestea fiecărui suflet din lumea asta trebuie să fie scrisă cu iubire, cu dăruire şi cu speranţă, altfel timpul petrecut pe pământ este unul al pierderii în nimic şi în inutil. Indiferent de schimbările prin care trecem, indiferent de câştiguri sau de pierderi, povestea vieţii trebuie să fie una memorabilă pentru cei ce rămân în urmă să o povestească. Fiecare suflet ce vine pe acest pământ are în el potenţialul infinit de a străluci şi de a îmbogaţi lumea cu povestea sa, fie chiar şi pentru o vreme scurtă. Măreţia poveştii unui suflet nu este dată de numărul zilelor pe care le-a traversat, ci de voinţa cu care a reuşit să transforme suferinţa în putere, durerea în alinare, ura în iubire şi pustiul în frumuseţe. 
- Ai dreptate 'Uţule. Până la urmă viaţa e făcută mai mult din încercări decât din clipe fericite, probabil că asta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a-i trece pragul. Bucuriile ne sunt puţine, la fel împlinirile şi iubirile, peste toate schimbările pe care le aduce viaţa ne rămân doar visele care se transformă în amintiri şi care ne ajută să mergem mereu înainte, poate că de asta e atât de importantă voința cu care le urmăm. 
- Inima muritorului, sentimente nemuritoare visează,... dulcea mea îngeriţă visătoare. 
- Da, inima visează. Însă din păcate, visele inimii nu se potrivesc întotdeauna cu realitatea acestei lumi care nu are milă nici măcar de un suflet de căprioară. 
- Lumii nu-i pasă de visele noastre. În viaţa asta mereu schimbătoare, definitorie rămâne voinţa de a ne urma visele şi sentimentele, chiar dacă uneori pur şi simplu visele inimi nu se potrivesc cu lumea asta rece, pentru că lumea asta are potriveli reci, care de cele mai multe ori sunt străine unui suflet de căprioară. Se spune că inima unui om are mărimea aproximativă a pumnului sau stâng. Nu poţi totuşi să nu te miri cum de încap în ea atâtea emoţii negative, atâtea poveri şi suferinţă. Cu cât este mai sensibilă şi mai deschisă inima unui om, cu atât este mai încăpătoare şi poate cuprinde în ea mai multă suferinţă dar în acelaşi timp şi mai multă înţelegere şi iubire. În pofida părerilor unora, o inima sensibilă nu este un semn de slăbiciune, ci unul de putere sufletească. Ca să suferi mult sau ca să iubeşti mult ai nevoie de o inima sensibilă. Imaginează-ţi o clipă cât de pustie ar fi lumea asta fără sensibilitatea poeţilor, fără talentul pictorilor, fără glumele actorilor şi fără darul de cuvinte al scriitorilor. Inimile sensibile, ca de căprioară, sunt un dar al vieţii ce sfidează şi asanează insensibilitatea rece a lumii. Din păcate în loc să fie preţuite, ele sunt mereu compătimite sau chiar blamate. Cu adevărat însă, de compătimit nu sunt cei ce au inimi sensibile pentru că ei aleg să îşi trăiască clipele din plin, ci acei oameni care ar face orice compromis doar pentru a evita să-şi înfrunte propriile sensibilităţi. Fără sensibilitate, inima nu e altceva decât un organ ce pompează sânge, nu şi sentimente. Sensibilităţile, sentimentele înalte şi emoţiile sunt caracteristicile fundamentale ale umanităţii, fără ele am fi doar nişte roboţi. Dintre toate trăirile umane, sensibilitatea este cea care ne oferă oportunitatea să preţuim mai mult viaţa şi ne ajută să ne păstrăm umanitatea indiferent de încercările pe care le înfruntăm. Trecând prin clipele vieţii, mai ales prin cele dificile care aduc pierderi şi suferinţe, să-ţi păstrezi un suflet sensibil înseamnă uneori să înduri suferințe ce trec dincolo de limitele fizice ale inimii tale dar cu toate astea să nu-ţi pierzi niciodată voinţa de a exprima frumos ceea ce simţi şi să transformi în balsam şi binecuvântare tot ceea ce atingi. Nietzsche spunea cândva că ar trebui stabilită o scară a valorilor umane care să fie în funcţie de cantitatea de suferinţă pe care o poate suporta un suflet. 
- Şi totuşi, de ce este nevoie de atât de multă suferinţă, de emoţii negative, de înfrângeri? Nu se poate învaţa viaţa şi fără suferinţă? Care e scopul ei, există un răspuns la întrebarea asta? 
- Răspunsul există. Răspunsul este simplu. Răspunsul este unul singur. Suferinţa face parte din viaţă cu un scop precis. Suferinţa nu este o emoţie negativă, nu este o povară sau o înfrângere, suferinţa este o capacitate, o putere. Fără capacitatea de a simţi suferinţa nu am realiza niciodată răul pe care l-am putea produce altora sau nouă înşine. 
Căldura zilei se mai domolise un pic odată cu apropierea înserări făcând aerul mai uşor de respirat. Peste oglinda lacului, rotindu-se în cercuri strâmte, zburau păsări grăbite. Am plecat ţinându-ne de mâna în tăcere păşind încet peste aleile parcului toropit. Undeva într-o poveste trăită de mult, în luminişul unei poieniţe fermecate, peste amintiri şi timp îmi sclipeau în suflet, de neuitat,... doi ochi de ciută. 

~ E.I.N. ~ © Fragment din culegerea ''Ploaia Amară''.