''Ochi de ciută''

...[ Era una din după amiezile acelea călduroase de vară când soarele prea înfierbântat înăbușea simțurile îndemnând trupul să își caute tihna sub umbra unui copac. Goniți de canicula ce cotropea încet orașul, ne găsisem refugiul pe aceeaşi bancă veche, umbrită de sălciile ce străjuiau mică insula din parcul nostru ''cu copaci zăpăciți''. Sub căldura ca de cuptor, peste oglinda lacului dansau jocurile sclipirilor soarelui ce reflectau scântei aurii peste valurile pitice mângâiate de un vânticel firav. Stăteam amândoi tăcuți şi ne priveam ochi în ochi şi suflet în suflet așteptând ca unul din noi să clipească şi astfel să fie primul care trebuie să spună o poveste. Era un joc copilăresc, mai mult un schimb de priviri fixe pe care îl făceam uneori când ne aşezam pe banca noastră şi ne apuca cheful de ''poveşti suplimentare''. 
- Ai clipit primul 'Uţule, acum trebuie să-mi spui o poveste, sigur ştii una frumoasă pentru mine, spuse ea zâmbind bucuroasă. 
- Cea mai frumoasă poveste pe care o ştiu eşti tu. Tu cu ochii tăi de căprioară,... mă gândeam să ţi-i sărut, i-am spus eu continuând să o privesc în albastrul ochilor ca şi cum numai în ei mi-aş fi găsit inspirația pentru a-i spune o poveste. 
- Căprioarele au ochi albaștri? Nu știam asta, răspunse ea chicotind copilărește. Află dumneata artistule, că ţi-am citit clar intențiile în priviri, voi bărbaţii nu prea ştiţi cum să le mascați, uneori sunteţi mai uşor de citit decât un orar de funcționare al poştei. Acum gata cu complimentele mieroase,... hai, sărută-mi repede ochii şi spune-mi povestea că ne apucă seara! 
Mă irita teribil acel ''voi bărbaţii'' în care mă amesteca şi pe mine, aş fi vrut să-i iau toată convingerea aceea şi să o scufund adânc în profunzimile lacului ce continua nepăsător înaintea arderilor mele interioare să danseze crâmpeie de soare peste apele sale. M-am aplecat şi i-am sărutat delicat ochii. Nu s-a opus, nu s-a ferit, apoi m-a luat în braţe aşteptând cuminte să încep povestea. După câteva momente de tăcere îmbrățișată, m-am retras încet din strânsoarea fierbinte ce ridica parcă şi mai mult temperatura între noi, mi-am dres discret vocea şi i-am spus: 
- Ştii dumneata, îngeriţă-ochi-de-rai, că există pe lumea asta ochi strălucitori ce nu pot fi uitaţi niciodată? Sunt rari, chiar mai rari decât o eclipsă de soare, poate că de asta sunt atât de speciali, pentru că poartă permanent în limpezimea lor sclipirile unor priviri venite din prea plinul de lumină al unui soare lăuntric ce nu apune niciodată. Sunt acei ochi unici, deosebiți, sunt ochii pe care-i iubim cu toată puterea inimii noastre, sunt ochii care ne privesc cu iubire cerească fără să aștepte o altă recompensă decât bucuria noastră. Ochi scăldați de priviri senine, ce se lipesc trainic şi de neuitat, de amintirile noastre pentru a ne urmări apoi cu lucirile lor toată viaţa. Pe pământul ăsta al miracolelor văzute şi nevăzute, există ochi care îşi poartă ''la vedere'' toată splendoarea sufletului, fără nicio teamă, fără ascunzișuri şi fără nicio umbră de egoism. Sunt luminoși, calzi şi blânzi ca ochii de căprioară şi te privesc întotdeauna cu iubire şi cu bunătate. Dincolo de orice grai uman sau îngeresc există ochi sinceri ce nu au nevoie de nici un limbaj pentru a-şi spune trăirile, ochi ce pot comprima o mie de cuvinte şi o mie de sentimente în numai o singură privire. Povestea pe care ţi-o voi spune acum este despre doi ochi speciali care şi-au lăsat spre păstrare luminile în adâncul sufletului meu. 
Când aveam vreo 10 ani, părinţii mei m-au dus să îmi petrec vacanţa de vară la bunici într-un cătun izolat de la poalele munților din Mărginimea Sibiului. Într-o dimineaţă însorită de iunie am ieșit să mă plimb prin pădurea din apropierea casei. Mă așteptau acolo prietenii mei imaginari, îngerii norilor, elementalii şi spritele pădurii, copaci vorbitori, cârtite, veverițe şi iepuri şi mai ales o poieniţă magică, plină cu flori şi gâze colorate în care îmi plăcea să stau lungit şi să visez cu ochi deschişi. Îmi făcusem un obicei ca după micul dejun să plec la plimbare prin pădure alături de Ţia căţeluşa familiei. Am sărit în grabă pârleazul unui mic gard ce limita grădina din spatele casei şi am zbughit-o spre pădure urmat de Ţia care lătra şi alerga veselă făcând cercuri în jurul meu. În numai câteva minute eram în pădure, aerul tare şi jocul razelui soarelui printre crengile copacilor, pantele pline cu frunze umede şi crenguțe răsucite îmi dădeau impresia că intrasem deja într-un alt tărâm, unul de basm în care orice copac spune o poveste, unde fiecare potecă duce la un castel ascuns de pâlcuri de copaci înalți şi că undeva nu departe de liziera pădurii se găsea poate şi o căsuţa cu pitici. Atent la fiecare șoaptă de vânt şi la fiecare mişcare de ramuri am urcat drumul forestier ce ducea spre poieniţa mea fermecată. Ajuns la locul dorit, m-am tolănit în iarbă privind jocul norilor pe cer. La un moment dat Ţia a început să latre puternic ca şi cum m-ar fi chemat la ea. Căţeluşa se pironise în spatele unui tufiş înalt şi nu mai vroia să plece de acolo cu nici un chip. Curios, am ajuns lângă ea şi spre marea mea surprindere, lângă Ţia se găsea un pui de căprioară ghemuit într-un culcuş de frunze. Era o puiuţă mică şi firavă, stătea întinsă şi tremura intens, părea slăbită, epuizată. M-am apropiat uşor încercând să nu o sperii, însă ea nu avea destulă vlagă încât să fugă. Era rănită la un picior, rana deschisă era acoperită de iarbă şi frunze uscate. Uitându-mă cu atenţie în jur mă gândeam că poate mama ei era prin apropiere şi într-adevăr la câteva zeci de metri de locul unde se refugiase puiuţa, am găsit urme de sânge şi de luptă, semn că mama ei fusese ucisă şi apoi luată de acolo de un braconier. Printr-un miracol al sorţii puiuţa reuşise totuşi să scape şi să se ascundă în acel tufiş. În timp ce Ţia o păzea m-am întors trist la ea şi apoi luând-o în braţe m-am grăbit cât am putut de repede spre casă, gândind că buncii mei ştiau cu siguranţă cum să o ajute. Tot drumul până acasă puiul de ciută a stat cuminte la mine în braţe, în timp ce Ţia lătra cât putea ea de tare pentru a-i alerta pe bunicii mei. Primul care a ieşit să mă întâmpine a fost bunicul meu. Văzând mică vietate din braţele mele s-a scărpinat în cap pe sub pălăria de paie şi a spus; 
- Mare e pădurea Ta Doamne! Mai fecior, amu' ţi-ai căpătat de lucru pe ziua de azi cu jivina asta. No' ad-o 'ncoa să-i cătăm' beteşugul şi să i-l drejem'. 
Între timp a venit şi bunica mea şi înţelegând imediat despre ce e vorba a adus repede ştergare curate, pansamente, o oală de apă caldă şi o traistă în care ţinea medicamente şi ierburi de leac. După ce s-a ocupat cât a putut de bine de rana ei, bunicul i-a făcut în pridvorul casei un culcuş dintr-un cojoc vechi de oaie. Am rămas lângă ea ore întregi cu un biberon plin cu lapte muls de la caprele familiei încercând să o indupelc să mănânce. Spre prânz am chemat şi veterinarul satului care a consultat-o cu atenţie, i-a făcut injecţii şi ne-a asigurat că nu suferă de nicio boală contagioasă, ne-a dat acordul scris să o îngrijim temporar şi ne-a spus că rana este uşoară şi că se va face bine în scurt timp. După câteva ceasuri de somn în pridvorul casei, micuţa vietate a pădurii a început să dea semne că se simte mai bine. După apusul soarelui, am luat-o uşor cu tot cu culcuşul ei şi am mutat-o la mine în camera pentru a o avea sub grijă în timpul nopţii. Îmi amintesc că în dimineaţa zilei următoare, imediat după răsăritul soarelui am simţit un botic umed pe obrazul meu. Era mica mea căprioară care venise la mine şi îşi lipise boticul de faţa mea. Probabil în felul asta îşi arată afecţiunea sau pur şi simplu era numai un mod de a mă face conştient de prezenţa ei. M-am trezit imediat şi primul lucru pe care l-am văzut au fost doi ochi sclipitori care mă priveau cu atenţie. Am coborât din pat cu mişcări atente pentru a nu o speria şi i-am dat biberonul, a tras cu poftă din el până l-a golit apoi s-a aşezat în dreptul uşii balansându-se cu o uşoară nesiguranţă pe picioruşele ei subţiri. Deschizând uşa am ieşit alături de ea în curtea casei, mă temeam totuşi că va fugi însă puiuţa nu schiţa nici un gest că ar avea de gând să părăsească bătătura casei. La capătul scărilor o aştepta căţeluşa noastră dând bucuroasă din coadă. Ţia a ales să o iubească din primele clipe fără reţineri şi în scurt timp au devenit prietene de nedespărţit. O urma peste tot şi avea grijă de ea ca şi cum ar fi fost propriul ei pui. Nu îmi imaginasem niciodată că un pui de căprioară născut în sălbăticia pădurii poate fi atât de plin de gingăşie şi de afecţiune şi că se poate adapta atât de repede alături de noi şi de animalele gospodăriei. Era o bucurie şi o încântare să o vezi jucându-se prin curte. Zilele acelea minunate de vara treceau în grabă, puiul de căprioară se înzdrăvenise şi se alăturase caprelor şi iezilor familiei iar ei o adoptaseră fără reţineri ca şi cum ar fi fost una de-a lor. Pentru că imita comportamentul caprelor noastre îi dădusem numele Bambiţa-Căpriţa, una din îndeletnicirile ei zilince preferate fiind cocoţatul pe coteţe şi ronţăitul frunzelor din prunii gospodăriei alături de iezii şi de caprele noastre. Nopţile şi le petrecea dormind în culcuşul ei din camera mea iar dimineaţa la primele raze ale soarelui mă trezea punându-şi boticul pe obrazul meu ca să-i dau lapte cu biberonul, apoi ziua continua cu jocuri alături de animalele familei. Prezenţa ei aducea o bucurie imensă în inima mea, ştiam însă că nu va fi una de durată şi că în scurt timp va trebui să-i redau liberatea pentru a se întoarce inpoi în pădurea ei. Uneori ziua o surprindeam cum se opreşte din joacă şi ascultă cu atenţie şoaptele pădurii pe care numai ea le putea înţelege. Spre sfârşitul vacanţei mele, într-o dimineaţă, Bambiţa s-a aşezat în dreptul porţii privindu-mă ca şi cum îşi lua la revedere de la mine. Ştiam că a venit momentul despărţirii şi că trebuie să o las să se întoarcă în lumea ei. I-am mulţumit pentru toată bucuria pe care mi-o adusese, am îmbrăţişat-o apoi am deschis larg poarta, mi-a aruncat o ultimă privire şi a fugit spre pădure. Sentimentul de tristeţe al despărţirii pe care l-am simţit toată ziua aceea îmi era consolat timid doar de speranţa că va avea o viaţă bună în lumea ei şi că poate într-o bună zi ne vom revedea. A două zi au sosit la casa bunicilor verii şi verişoarele mele de la Bucureşti, absenţa Bambiţei a fost încet alinată de jocurile în compania lor. După o săptămâna, în dimineaţa penultimei zile de vacanţă la bunici, am auzit lătrături puternice în grădina din spatele casei ce ducea spre pădure. Am fugit cât am putut de repede să văd ce se petrece. Lângă gard, lungită în iarbă şi abia respirând, era Bambiţa, puiul meu de ciută. Era rănită la piept, bucăţi din blană îi fuseseră smulse şi printre ele i se vedeau coastele. Se zbătea între viaţă şi moarte, gâfâia şi avea ochii umezi. În spatele ei, o dară lungă de iarbă culcată la pământ mânjită cu sânge arăta că se târâse cu ultimele puteri până la gardul grădinii noastre. Am înţeles imediat că rana ei este gravă şi că de data asta nu o mai putea salva nimeni. Căţeluşa Ţia se aşezase protectiv în spatele ei scheunând a plâns. Am îngenunchiat lângă ea cu ochii plini de lacrimi. Simţindu-şi sfârşitul puiul de ciută mă fixa cu priviri împăienjenite de suferinţă. I-am ţinut capul între palme privind-o prin perdeaua lacrimilor ce mi se înnodau sub barbie. Respira din ce în ce mai rar, viaţa se scurgea dureros de repede din ea. Plângeam şi o mângâiam pe frunte, nu puteam spune nimic, gura îmi era amorţită de o uscăciune amară. O priveam mut şi mă rugam în gând ''Doamne mai las-o, nu o lua!''. Pentru o clipă, o rază de soare străbătuse frunzişul copacilor şi se aşezase peste noi. Sub lumina aceea simţeam în tâmple parcă şi mai tare timpul care trecea nemilos. Puiuţa de ciută lupta cu moartea ce creştea în ea stingându-i încet flacăra vieţii. În ochii ei umezi desluşeam regretul. Semăna cu cel al unui copil bolnav ce realizează că nu va apuca zorii unei noi zile. O ultimă lacrimă scursă încet pe boticul umed. Un ultim zvâcnet al trupului. O respiraţie, încă una şi apoi ultima. Tăcere. Ochii rămaşi deschişi către cer şi capul lăsat greu în palmele mele. Încleştarea în nemişcarea somnului veşnic. Foşnet de vânt grăbit pe sub copaci sau poate doar aripile îngerului morţii fâlfăind scurt deasupra ei. Apoi din nou tăcerea mută care se aşează peste toate. La picioarele mele stătea nemişcată o făptură sensibilă, delicată, ciuta mea mică, firavă şi inocentă creatură,... ea a pădurii, ea a mirosului de frunze crude şi lapte, ea a dimineţilor cu boticul umed lipit de obrazul meu, ea a jocurilor copilăriei ce nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. 
În după amiaza acelei zile am îngropat-o în poieniţa mea fermecată. Bunicul i-a făcut o groapă lângă rădăcina celui mai înalt copac ce străjuia petecul acela de paradis. Am lăsat-o în grija spiritelor pădurii să se joace cu ea ca să nu se simtă singură. Apoi mi-am luat la revedere. A fost ultima dată când am călcat în poieniţă. În iarna acelui an bunicul meu a murit şi nu am mai avut la cine să mă duc. Vacanţa aceea unică cu zilele ei de poveste, locurile şi sufletele din ele le-am păstrat însa printre amintirile mele cele mai preţioase. 
- Doamne ce poveste tristă! 'Uţule ce este de priceput din tristeţea asta de poveste? Te rog să-mi spui, dar mai întâi ia-mă în braţe. 
Am îmbrăţişat-o simţind pe umărul meu cum lacrimi de înger îmi udau uşor cămaşa. 
- Îngeriţă-ochi-de-serafim, asta e o poveste,... ca viaţa. Are în ea şi dulce şi amar. Nu aduce neapărat o povaţă de priceput, ci mai degrabă un îndemn spre înţelegere şi spre acceptare. Vezi tu,...viaţa este ca o respiraţie pe un geam. Un suflu ce traversează grăbit reflexia existenţei, un abur ce se joacă câteva clipe închipuindu-şi că este veşnic dar pe care timpul nemilos îl evaporă repede. În urma lui un alt abur îi va lua locul şi va continua naiv jocul de-a existența peste luciul unei ferestre schimbătoare în care se reflectă pe rând, sclipirile trecătoare ale lumii. Între infinitatea din care venim şi cea spre care ne ducem, totul este trecător, totul începe şi apoi se sfârşeşte. Timpul ne dă totul, apoi într-o secundă ne ia totul înapoi. Asta e legea nescrisă a firii, inevitabil, la un moment dat, suflul miraculos al vieţii se va transforma în nemişcare şi tăcerea se va aşeaza peste zâmbetul scurt al existenţei. În puterea trecătoare a clipei totul se schimbă, oameni, locuri şi evenimente. Niciodată, nimic nu rămâne la fel. Nici timpul, nici viaţa, nici bucuria, nici suferinţa şi cu atât mai puţin noi oamenii. Totul se schimbă, se transformă din ceva, în altceva. Unde este copilul care eram atunci? Băieţelul care se juca cu un pui de căprioară iubindu-l cu tot sufletul şi cu toată inocenţa? Cel care vorbea cu îngerii cerului şi cu spiritele pădurii,... Trupul acela micuţ de copil nu mai există pentru că s-a transformat în adultul de astăzi. Pe măsură ce nisipul din clepsidra vieţii se scurge, suntem mereu altcineva. Suntem alte persoane. Ieri copil, azi adult şi mâine bătrânul care a ajuns să treacă prin multe. Schimbarea, fie ea în bine sau în rău este una din constantele vieţii. Altfel cum am putea învăţa ce este bine şi ce nu? Viaţa ne trece pe toţi prin multe asta e sigur, important este să nu uităm cine am fost la un moment dat, cine suntem acum şi mai ales cine vrem să devenim. Iată primul îndemn al acestei poveşti; trebuie să acceptăm că schimbarea este singura constantă care ne va însoţi permanent şi că este şi va fi întotdeauna cel mai bun învăţător al nostru. Inevitabil, schimbarea va aduce cu ea câştiguri dar şi pierderi. Cât respirăm pe acest pământ, ca peste o fereastră a vieţii, avem obligaţia să ne reflectăm din plin iubirea, frumuseţea şi adevărul care se găsesc în scânteia divină din noi, pe care o numim suflet. Pe fiecare dintre noi viaţa ne căptuşeşte cu un anumit număr de clipe, trecând prin ele avem ocazia să trăim din plin, să iubim, să visăm, să strălucim şi să lăsăm în urma noastră o lume mai bună, mai plină de iubire, de frumuseţe şi de bunătate decât am găsit-o atunci când am păşit în cercul ei strâmt. E adevărat, viaţa este scurtă şi limitată, dar ne face un dar nelimitat – Sufletul. Păşind peste rotundul acestui pământ, oameni şi animale, cu toţii suntem suflete prinse o vreme în poveşti ce se desfăşoară într-un timp limitat, cu respiraţii numărate. La final devenim toți povești dar continuăm să existăm atâta timp cât are cine să le povestească mai departe. Povestea fiecărui suflet din lumea asta trebuie să fie scrisă cu iubire, cu dăruire şi cu speranţă, altfel timpul petrecut pe pământ este unul al pierderii în nimic şi în inutil. Indiferent de schimbările prin care trecem, indiferent de câştiguri sau de pierderi, povestea vieţii trebuie să fie una memorabilă pentru cei ce rămân în urmă să o povestească. Fiecare suflet ce vine pe acest pământ are în el potenţialul infinit de a străluci şi de a îmbogaţi lumea cu povestea sa, fie chiar şi pentru o vreme scurtă. Măreţia poveştii unui suflet nu este dată de numărul zilelor pe care le-a traversat, ci de voinţa cu care a reuşit să transforme suferinţa în putere, durerea în alinare, ura în iubire şi pustiul în frumuseţe. 
- Ai dreptate 'Uţule. Până la urmă viaţa e făcută mai mult din încercări decât din clipe fericite, probabil că asta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a-i trece pragul. Bucuriile ne sunt puţine, la fel împlinirile şi iubirile, peste toate schimbările pe care le aduce viaţa ne rămân doar visele care se transformă în amintiri şi care ne ajută să mergem mereu înainte, poate că de asta e atât de importantă voința cu care le urmăm. 
- Inima muritorului, sentimente nemuritoare visează,... dulcea mea îngeriţă visătoare. 
- Da, inima visează. Însă din păcate, visele inimii nu se potrivesc întotdeauna cu realitatea acestei lumi care nu are milă nici măcar de un suflet de căprioară. 
- Lumii nu-i pasă de visele noastre. În viaţa asta mereu schimbătoare, definitorie rămâne voinţa de a ne urma visele şi sentimentele, chiar dacă uneori pur şi simplu visele inimi nu se potrivesc cu lumea asta rece, pentru că lumea asta are potriveli reci, care de cele mai multe ori sunt străine unui suflet de căprioară. Se spune că inima unui om are mărimea aproximativă a pumnului sau stâng. Nu poţi totuşi să nu te miri cum de încap în ea atâtea emoţii negative, atâtea poveri şi suferinţă. Cu cât este mai sensibilă şi mai deschisă inima unui om, cu atât este mai încăpătoare şi poate cuprinde în ea mai multă suferinţă dar în acelaşi timp şi mai multă înţelegere şi iubire. În pofida părerilor unora, o inima sensibilă nu este un semn de slăbiciune, ci unul de putere sufletească. Ca să suferi mult sau ca să iubeşti mult ai nevoie de o inima sensibilă. Imaginează-ţi o clipă cât de pustie ar fi lumea asta fără sensibilitatea poeţilor, fără talentul pictorilor, fără glumele actorilor şi fără darul de cuvinte al scriitorilor. Inimile sensibile, ca de căprioară, sunt un dar al vieţii ce sfidează şi asanează insensibilitatea rece a lumii. Din păcate în loc să fie preţuite, ele sunt mereu compătimite sau chiar blamate. Cu adevărat însă, de compătimit nu sunt cei ce au inimi sensibile pentru că ei aleg să îşi trăiască clipele din plin, ci acei oameni care ar face orice compromis doar pentru a evita să-şi înfrunte propriile sensibilităţi. Fără sensibilitate, inima nu e altceva decât un organ ce pompează sânge, nu şi sentimente. Sensibilităţile, sentimentele înalte şi emoţiile sunt caracteristicile fundamentale ale umanităţii, fără ele am fi doar nişte roboţi. Dintre toate trăirile umane, sensibilitatea este cea care ne oferă oportunitatea să preţuim mai mult viaţa şi ne ajută să ne păstrăm umanitatea indiferent de încercările pe care le înfruntăm. Trecând prin clipele vieţii, mai ales prin cele dificile care aduc pierderi şi suferinţe, să-ţi păstrezi un suflet sensibil înseamnă uneori să înduri suferințe ce trec dincolo de limitele fizice ale inimii tale dar cu toate astea să nu-ţi pierzi niciodată voinţa de a exprima frumos ceea ce simţi şi să transformi în balsam şi binecuvântare tot ceea ce atingi. Nietzsche spunea cândva că ar trebui stabilită o scară a valorilor umane care să fie în funcţie de cantitatea de suferinţă pe care o poate suporta un suflet. 
- Şi totuşi, de ce este nevoie de atât de multă suferinţă, de emoţii negative, de înfrângeri? Nu se poate învaţa viaţa şi fără suferinţă? Care e scopul ei, există un răspuns la întrebarea asta? 
- Răspunsul există. Răspunsul este simplu. Răspunsul este unul singur. Suferinţa face parte din viaţă cu un scop precis. Suferinţa nu este o emoţie negativă, nu este o povară sau o înfrângere, suferinţa este o capacitate, o putere. Fără capacitatea de a simţi suferinţa nu am realiza niciodată răul pe care l-am putea produce altora sau nouă înşine. 
Căldura zilei se mai domolise un pic odată cu apropierea înserări făcând aerul mai uşor de respirat. Peste oglinda lacului, rotindu-se în cercuri strâmte, zburau păsări grăbite. Am plecat ţinându-ne de mâna în tăcere păşind încet peste aleile parcului toropit. Undeva într-o poveste trăită de mult, în luminişul unei poieniţe fermecate, peste amintiri şi timp îmi sclipeau în suflet, de neuitat,... doi ochi de ciută. 

~ E.I.N. ~ © Fragment din culegerea ''Ploaia Amară''. 

''Pedepsele inimii; Șah-mat la realitate''

„Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile“. ~ Friedrich Nietzsche

Pentru fiecare șah există un șah-mat. In realitatea cotidiana a societății umane pentru fiecare greșeală există cel puțin o pedeapsă. Dar societatea ne-a păcălit cu ,,modernitatea''. Omul modern este îndemnat să consume fericire fără să își asume responsabilitatea de a o produce mai înainte. ''Eu'' și ''Eu'' pe primul loc peste toți și înaintea tuturor. Asta e noua moda. Egoismul și narcisismul proslăvit în toată mass-media, împins cu surle și trâmbițe către extreme. Omul ''la modă'' este încurajat să experimenteze ''modernismul social'' fără să se teamă de consecințe și pedepse. Doar uite că în lumea reală, biologia noastră este într-o continuă luptă cu regulile sociale și astfel statistic vorbind oamenii ,,moderni'' devin nefericiți. Ce-i de făcut?

Ascultă-ţi inima, gândește cu inima și dă-ți voie să-ți reamintești zi de zi asta: Creatorul Continuum-ului este Iubire! EL nu pedepsește! Pedepsele ni le dăm singuri, atunci când nu iubim, prin faptele și gândurile noastre reci și egoiste. ''Pedepsele inimii'' vin pentru că atunci când fugim de iubire ( orice formă a ei), fugim de Lumina Creației care strălucește în fiecare din noi. Ne pedepsim inima și ne dăm singuri ''șah-mat la realitate'' atunci când înlocuim raiul inimii cu iadul minții rătăcit în egoismul ne-iubirii. Ne pedepsim singuri, atunci când nu dăruim ceea ce suntem în esența noastră. Când ne ascundem sub măști sociale. Când închidem ochii la suferințele celui de lângă noi și când sub masca toleranței îl lăsăm să se îndrepte într-o direcție greșită în loc să-l ajutam. 

Omul ,,modern'' din păcate nu este doar nefericit ci este neîmplinit sufletește și total rupt de realitatea mediului în care trăiește.

Am scris rândurile astea la început de an, pentru că simt acut în apăsarea inimii mele pulsul acestei lumi rătăcite în egoismul lui ''a avea''. Pentru că văd cu ochii sufletului cum în jurul meu, din ce în ce mai mult iubirea celor mulți se răcește, cum din ce în ce mai mulți oameni în loc se se iubească atât cât îi încape sufletul, își scuipă unul altuia în suflete fără milă și fără remușcări ca la un concurs macabru de tras la țintă, pentru că am ajuns din păcate să considerăm nebunia și răutatea ca fiind normalitate trăind sub iluzia ne-atingerii răului, într-o lume defectă în care se calcă mai des pe suflete decât pe trotuare, în care binele este din ce în ce mai des răsplătit cu răutate, cu indiferentă și cu ignoranță. Creatorul ne-a adus pe acest pământ ca să trăim cu toții în Iubire, în Iubirea Lui, iar cine nu înțelege asta își merită propria pedeapsă pe care și-o dă singur.

Ce bine ar fi dacă în pofida tuturor opreliştilor ne-am aminti mereu asta: Iubește ca să fi ceea ce ești, iubește ca să te împlinești și să împlinești !

~E.I.N~

„Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile“. Cum explică un psiholog citatul atribuit lui Friedrich Nietzsche

Citeste mai mult: adev.ro/pbc53z

''Până la capătul ultimei respirații...''

  

Porțile Percepției, Natura Realității și Aether

Porțile Percepției :

- Realitatea poate fi observată cu acuratețe doar atunci când Porțile Percepției sunt larg deschise. Orice dogmă, orice sistem de gândire bazat pe principii și percepte fixe, orice credințe, orice religii și orice obsesii ideologice lăcătuiesc Porțile Percepției.

- Cine vrea să fie cu adevărat eliberat de întuneric atunci să facă bine să își stingă toate credințele primite, impuse sau auto-impuse, să lase presupunerile în trecut, somnul rațiunii în urmă și vanitatea în non-manifestare.

- Cheile ce deschid Porților Percepției sunt Scepticismul Interogativ și Curiozitatea Constructivă.

Natura Realității :

- Natura Realității Universale este Continuum-ul. El este TOT ceea ce a existat, există și va exista întotdeauna și cuprinde multitudinea de Universuri și Multiversuri ce alcătuiesc Omniversul.

- Continuum-ul este Holografic, nu are nici început nici sfârșit, el a creat, creează, extinde, întreține și ține în manifestare o infinitate incomensurabilă de alte Universuri similare sau total diferite de al nostru.

- Totul în Omnivers este pur și simplu energie.

- Energia este informație.

- Universul în care trăim acum este electric, magnetic și în continuă expansiune.

Aether:

- Structura vizibilă și invizibilă a Universului  se numește Aether. Totul în Universul nostru este guvernat de 4 Principii fundamentale: Forța (Energia) în mișcare, Accelerația, Inerția și Capacitanţa.

- Electricitatea universului nu poate exista fără magnetism.

- Magnetismul este manifestarea bipolară ce creează spațiul în care gravitația supune corpurile materiale. Orice magnet are 2 poli și doua zone: Zona de forță ( Convergență centripeta) și Zona de inerție ( Divergență centrifugală). Nicăieri în universul nostru nu există magneți monopolari.

- Gravitația este o formă de magnetism, ea nu este o forță ci este este o manifestare, o compresie. Corpurile materiale nu gravitează între ele ci ''substanța'' Aether-ului le presează una contra celeilalte.

- Acțiunile, reacțiunile și retenția tuturor fenomenelor electromagnetice creează Realitatea.

- Realitatea perceptibilă este efectul sumei interacțiunii frecvențelor electromagnetice din același câmp vibrațional dar în care fiecare vibrează diferit conform propriei naturi.

- Nimic nu se atinge cu adevărat în Universul nostru, spațiul dintre atomi și din interiorul lor este 99,999999999 % gol. Dacă nucleul unui atom ar putea fi scalat la mărimea unui bob de mazăre atunci electronul lui ar avea mărimea unui bob de muștar și ar orbita la circa 300 de metri distanță de el, restul spațiului fiind gol.

- Atunci când 2 atomi interacționează sub acțiunea unor forțe directe ei nu se ating, ci între ei se produc niște reacții electrice ce dau naștere unor oscilații care mai apoi sunt percepute fizic ca niște bariere fizice, doar așa este creată iluzia materialității acestui Univers.

- Golul dintre atomi poate fi traversat și umplut doar de energie și lumină.

- Lumina perceptibilă ochiului uman este oscilația câmpurilor electromagnetice manifestată într-o frecvență extrem de restrânsă de circa 1% din totalul spectrului energiei electromagnetice. Restul de 99% din cuantumul manifestărilor energiilor electromagnetice este invizibil simțurilor umane. 

Lumina nu călătorește! Ea nu are o ''viteză finită'' așa cum fals este postulat de ''Religia științei'' moderne. Energia (și implicit Lumina) este prezentă peste tot în Univers și oscilează precum valurile unui ocean fiind parte activă din AETHER. Atunci când '' vârful valului'' atinge o anumită ''înălțime'' Lumina intră în manifestare fizică și devine vizibilă ochilor noștri. Când ''valul'' coboară, Lumina este pur și simplu energie electromagnetică pură ce se manifestă sub spectrul vizibil într-o gama largă de frecvențe. În prezența unui observator Lumina ia forma unei particule revenind apoi la starea de undă atunci când observatorul ( factorul uman) nu mai este prezent. ( Vezi ''Double-Slit Experiment'' - ''Experimentul celor doua fante'')

- Conștiința întrupata în creierul uman este unul din factorii ce combat Entropia acestui Univers. De reținut: Creierul uman nu te face om ci doar felul cum îl folosești. Conștiința întrupata (Sinele sau sufletul) în esența lui pură este multidimensional și nu are sfârșit dar pentru o bucata infimă de timp ''locuiește'' într-un trup limitat și peren pentru a trece testul vieții într-un Univers rece și străin total diferit de Continuum-ul din care a venit.  

- ''Testul'' ia sfârșit doar atunci când Sinele reușește să învingă iluziile care îl țin captiv în acest Univers. Recunoașterea, Conștientizarea și mai apoi Detașarea de iluziile trecătoare ale acestei lumi sunt cele 3 chei ce duc la eliberarea Sinelui.

- Ca Sine Infinit ( Suflet și Conștiință vie ) indiferent de locul în care te afli în acest Univers ai datoria să trăiești, să iubești, să creezi, să prosperi și să nu-i împiedici pe alții să facă la fel. Aceste îndatoriri însumează cea mai importantă lege a existenței.

- Viața în plan material este piatra de încercare a sufletului și totodată declarația de iubire a sufletului către suflet. In viata pe pământ cele mai importante daruri eliberatoare ale sufletului tău vor veni deghizate sub forma celor mai mari încercări. Intenția susținută și voința fermă te vor scoate din orice încercări precum oțelul din foc. 

- Natura Sinelui este Iubirea.Tu Ești Iubire și Iubirea învinge tot. Uitarea naturii sinelui duce la rătăciri grave. Veghează să nu uiți niciodată ceea ce ești!

- Dacă vrei să fii liber renunță la orice formă de frică. Mai ales la frica de moarte. Nimeni nu moare niciodată cu adevărat. Moartea este doar despărțirea de tot ceea ce nu ești TU în realitatea infinită a Continuum-ului. Atunci când ''valul'' energiei tale fizice s-a consumat doar corpul material se va destrăma, conștiința va redeveni Lumina ce va continua să strălucească pe alte niveluri pentru că EA este parte din Creație dar este și Creator în același timp.

- Până la capătul ultimei respirații și dincolo de ea suntem Lumina ce se recunoaște pe sine,... dăruindu-se.

---------------------------

~ Formulele Cheilor Echilibrului ~

Magnetism:

Aliniament Polar = Repulsie + Atracție.

Spectrul Culorilor de Bază ale Luminii:

R.G.B

Roșu = Frecvențe joase, Rarificare.

Albastru = Frecvențe înalte, Comprimare.

Verde = Neutru, Stagnare.

Percepție Holografică:

Mișcare Doppler spre Roșu = Apropiere. Număr de rezonanța 3.

Mișcare Doppler spre Albastru = Depărtare. Număr de rezonanță 6.

Stagnare / Inducție - Număr de rezonanță 9.

Numerele sacre ce mențin acest Univers în echilibrul existențial sunt 3, 6 și 9

----------------------

'' Principii Metafizice Aelissiene (Cunoștințe ascensionale - Arkaaba Yom K'aan )'' ~ Fragment.

~ E.I.N ~

''Fluturi ''

Iubirea e fica unei dureri câștigate,
Durerea e văduva unui zbor pierdut.
Pesimiștii nu cred în aripi, credința lor e un târâș la nivelul solului. 
Visătorii cred în fluturi.
Fluturii nu cred în pene, aripile lor sunt făcute din pulberi ce nu se tem de gravitație.
Toți oamenii lasă în urma lor pulberi de amintiri ce se aștern peste visele căzute.
Viața e un zbor în cădere.
Căutând înălțarea nimeni nu ajunge la fundul inimii fără să își frângă măcar o dată aripile sufletului. 

 ~ E.I.N ~

''Păduri de gânduri''

Nu privi în urmă,
De acolo vii,
Nu privi înainte,
Încă nu ai ajuns în ziua de mâine,
Privește mai bine în tine,
Ca într-un miez de pâine cu alb imaculat umplut,
Fără coaja pârjolită de cuptoarele prin care viața te-a trecut.
Ai să te vezi pe tine cel vechi,
Cel pe care lumea vrea să-l vadă
Zi de zi, în viață, în casă, pe stradă.
Dar tu vrei să te vezi mereu nou,
Mereu altul, 
Mai bun,
Mai sus,
Refăcut.
Măcar cu un gând, cu un cuvânt,
Adevărat.
Renăscut.
 
Ca să fi adevărat, ca să renaști,
Mai întâi trebuie să te distrugi.
Să renunți la tot ceea ce ai pentru a putea fi doar ceea ce ești.
Și chiar dacă va trebui să traversezi păduri de gânduri negre, dese,
Să te afunzi în mări de întristări din lacrimi neculese,
Însingurarea să-ți rătăcească tălpile peste arșița unui întins pustiu,
La capătul tuturor potrivniciilor te vei întâlni cu tine.
Cel adevărat,
Cel viu.

Ai să vrei? Ai să poți?
Greu de spus, greu de gândit dar și mai greu de făcut.
De asta majoritatea oamenilor își rătăcesc pașii pe drumul cel pierdut.

Ce să faci tu atunci când plănuiești vise dar viața iți spune NU?
Împotriva tuturor pariurilor să poți. 
Și să suporți.
Să nu te temi,
Să nu renunți.
Mai mult decât te încape inima voința să-ți o întinzi,
De bunătatea nimănui măcar cu un cuvânt să nu depinzi.
Mergând mereu înainte să nu încetezi să crezi.
Să binecuvântezi, să ierți, să dăruiești,
Și mai presus de toate să fii întotdeauna IUBIREA care EȘTI!

~ E.I.N ~

''Conjugare''

Captivi în colivii făcute din iluzii fixe, iubim și iubirile noastre trecătoare ne sunt singurele momente reale de visare.

Iubim aproape întotdeauna siguri de noi, siguri de rezultat nerealizând că fără libertate iubirile sunt din start compromise.

Iubim și ne imaginăm iubirea perfectă, fără sfârșit, ca pe o sferă rotundă.

Iubim cu nesaț și ne temem constant că vremea nu o să ne ajungă.

Iubim și uităm că timpul ne ia totul într-o singură secundă.

Printre lacrimi și zâmbete, căutând emoții nemuritoare,

Iubim orbește fără să vedem că iubirile sunt trambuline ce ne aruncă în relații ca într-un val înălțat de maree selenare.

Cu ardoare, domol sau tare, după felul de a fi al inimilor noastre iubim.

Continuăm să iubim chiar și după ce micuțul nostru paradis s-a năruit sub pulberi amare.

Iubim veșnic fără să avem nici cea mai mică idee că nemurirea iubirilor noastre e trecătoare ca umbra pescărușilor pe mare. 

Iubim și visăm iubirea ca pe o înălțare spre a fericirii stea.

Fără limite, fără garanții, fără speranțe,

Iubim în timp ce ne târâm iluzionându-ne că putem zbura.

Iubim, căci dacă nu am iubi nu am putea conjuga deplin verbul a exista.

~ E.I.N ~

''Ceva bun pentru tine...''

În fiecare rău se găsește cel puțin un bine și în fiecare bine se poate găsi măcar un rău. Nu există viață prescrisă, nu există destin, există doar alegeri și din păcate asta se înțelege cel mai puțin. De fiecare dată când alegi sa scoți binele din rău și sa desparți răul de bine faci cu adevărat ceva bun pentru tine!
 ~ E.I.N.~

''Imponderabilitate''

Trăiesc și te gândesc.
Motivat și nemotivat și clipa se face mai lentă.
Te gândesc oriunde și oricând.
Adevărat. În repaus, în apnee și în detentă.
Te gândesc în imagini ce nasc vise de nea dar ucid realități de mucava.
Te gândesc și astfel nu simt singurătatea atunci când viața se pune împotriva mea.
Te gândesc în zile bune și în zile rele și nu pot să adorm noaptea pentru că iți simt prezența în visele mele. Te gândesc cu aceeași intensitate de fel, pentru că simt cum continuă să îmi crească iubirea chiar și în poza aia veche cu noi doi pe care o port țiplată în portofel.
Te gândesc cu ardoare pentru că toată lumea asta la un loc nu îmi poate da mai mult decât mi-ai dat tu. De nimic nu mă mai mir, te gândesc și amintirea ta nu mă mai doare. 
Acel gol pe care l-ai lăsat în urmă doare doar atunci când respir. 
Puține lucruri și o speranță pe care nimeni nu o înțelege, cam asta-i tot ce mi-a mai rămas de la tine din toate cele promise. Și amintirile și cuvintele zise toate numai pentru mine și zâmbetele tale lipite de mult de spatele pleoapelor mele închise.

Te gândesc pentru că îmi alergi prin vene în fugă, ca trenul.
Te gândesc căci fără tine ritmul inimii mele nu își găsește refrenul.
Te gândesc cu năzuințe neatinse. Necuprinse. Te-am dorit mereu peste tot ce se poate nu pentru că am fost un suflet prea slab ci pentru ca am fost puternic prea mult timp în singurătate.
Te gândesc pentru că nu pot altcumva, pentru că duc determinat mai departe luptele pe care tu nu le-ai putut termina. Împreuna întregim nemurirea, pentru că nu există cu adevărat limite și suferințe ci doar incapacități de a înțelege iubirea.

Imponderabilitate îmi ești. Cu aerul, te inspir. Te simt, te trăiesc precum vântul solitar străbătând păduri de cruci ca gândul.
Te gândesc pentru că de la tine am învățat să știu că există întotdeauna o lumină dincolo de orice pustiu. 
Te gândesc zi și noapte pentru că privirea mea ar vrea să atingă cerul în care visezi tu acum.
Nu mai ești decât în gând.
Eu încă mai exist. 
Te gândesc,...dar am să continui să trăiesc.

~ E.I.N ~

''Iubirea e invizibilă''

 

Uneori ni se spune că suntem doar niște străini unii pentru alții.
Ni se spune că suntem simpli jucători într-un joc al hazardului.
Ni se spune că suntem ura și pierderea.
Ni se spune că suntem suferința.
Ni se spune că suntem doar pulbere în vânt.
Dacă suntem nimic în viața asta scurtă, atunci suntem totul în iubirea veșnică.

Trecătoare e lumea asta vizibilă,
Veșnică e doar iubirea dar e invizibilă.

 ~ E.I.N ~

''Păsări fără mal''

Sufletul omului e ca o pasăre ce-şi caută malul iubirii zburând peste mări de încercări, reușite şi eșecuri. Numai iubind sufletul își poate atinge malul în care îşi găseşte împlinirea şi odihna. Şi pentru că sufletul ţi-e mereu în căutarea unui mal numit fericire, Iubeşti! Aşa ajungi să iubeşti iubirea ca pe un zbor către țărmul fericirii.
Iubeşti, măcar o dată în viaţă peste limita de a te da pe tine cuiva special cu care să te bucuri de ceea ce devi. Şi iubeşti atât de mult uneori, încât ajungi să confunzi oftatul cu respiratul.
Iubeşti şi speranțele îţi sunt aripile sufletului ce se întind peste absențele amare.
Iubeşti chiar şi atunci când aşteptările neîmplinite îţi curg prin vene ca o otravă de care nu eşti conştient că circula prin în tine până nu-i simţi efectele.
Iubeşti mult, înalt şi curat ca îngerii şi ştii că fără sufletul iubit nu ţi-ar fi bine nici măcar în rai.
Iubeşti pe de-a întregul ca să te poţi păstra întreg.
Iubeşti până dincolo de litere şi vocabularul inimii ţi se umple doar de cuvântul ''Noi doi''.
Iubeşti şi cu cât iubeşti mai mult înţelegi că Iubirea nu se exprimă în cuvinte ci în sentimente. Iubeşti şi pricepi că Iubirea nu are ''subtitrare'' pentru cine nu o înţelege, pentru că Iubirea adevărată nu foloseşte cuvinte ca să ţi se dăruiască, sau ca să te facă să simţi ceva real.
Iubeşti cu adevărat abia atunci când ajungi să accepţi că Iubirea nu este ceva din care poţi scoate, ci ceva în care poţi să pui chiar şi atunci când nu ţi se promite nici măcar următoarea îmbrăţişare.
Iubeşti dulce, atunci când înveţi la modul amar să te ridici fără ranchiună de la masa la care iubirea nu-ţi mai este servită ca desert.
Iubeşti cu toată fiinţa ta şi cu tot suflul tău atunci când treci peste orice greutăți pentru a împlini visurile persoanei iubite. 
Iubeşti şi nu te mai temi de nimic, deoarece acolo unde există iubire adevărată nu există teamă.
Iubeşti şi asta te face viu, îţi lipeşte aripi pe suflet şi te face să fii cu adevărat Tu,... cu adevărat om. Astfel pe lângă aripi, de la iubire, primeşti şi ghiare ca să ţi le aperi.
Iubeşti,... dacă nu ai face-o ai rămâne într-un zbor chinuit, ca o pasăre pierdută în larg ce nu îşi găseşte niciodata malul.
~ E.I.N ~

Sub același cer...

Înainte de a condamna – Judecă.
Înainte de a judeca – Iartă.
Înainte de a ierta - Simte.
Înainte de a simți – Trăiește.
Înainte de orice – Iubește!
Toți, Toate, Totul. Sub același cer. Sunt - Suntem.

~ E.I.N ~

''Promisiunea''

                                              

''Te duc la munte. Ți-am promis. Am să-ți găsesc un pisc înalt și luminos din care ai să poți îmbrățișa tălpile cerului.'' 
Vagonul era aproape gol, în aer plutea un iz reavăn de haine ude. Pe fereastra ușor aburită a compartimentului stropi reci de apă șiroiau grăbiți. Se așeză lângă geam, oftă ușor și își proptii bărbia în piept.
''Oriunde aș merge știu că îmi vei fi mereu alături. Te iau cu mine tot timpul. Te port în gânduri, în brațe, în cuvinte, în fiecare respirație și în fiecare bătaie de inimă. Oriunde te-ai afla, la orice distanță de mine, nu ai să îmi fi niciodată doar o amintire. Tu ești și vei fi mereu cea mai frumoasă parte din mine. Ți-am promis că iți voi fi alături încă din prima zi când te-am întâlnit. Unde s-au dus anii care au trecut peste noi? Era o zi ploioasă ca cea de astăzi. Cum aș putea s-o uit? Stăteai pironită în ploaia rece pe un colț de trotuar băltit și iți amestecai apa ochilor cu apa cerului. M-am apropiat de tine ca un copil de Iisus. De atunci nu te-am mai lăsat. În cele mai frumoase vise am fost doar noi. Am crescut împreună imensitatea din sufletele noastre așa cum am putut mai bine. Și am încercat mereu să găsim binele celuilalt în orice situație oricât ar fi fost de grea. Nimeni nu ar trebui să treacă prin iubire fără să încerce maximul posibil pentru celălalt. Eu aș fi preferat să fi dat greș în orice decât să nu fi avut șansa de a fi câștigat pentru tine. În toți anii ăștia mi-am respectat întotdeauna promisiunile pentru că am știut că tu ești promisiunea mea de iubire. Am crezut constant în tine și egal în noi. Niciodată în mila zeilor geloși, nici în urzelile lor, nici în destin. Și totuși, astăzi așa ne-a fost dat. Să ajungem amândoi aici. Ca două picături de ploaie căzute din același nor. Ca două valuri ce se întâlnesc pe aceeași plajă după o furtună. Ca două cărări ce se unesc la un moment dat pentru a merge împreună până la destinul cel mai îndepărtat. Ca două zboruri paralele ce se înălță până dincolo de catapeteasma raiului. Ca un voal țesut de stele în noapte până la lăsarea zorilor. Până la nectarul cel mai dulce al sufletului. Până la cer și dincolo de el. Uniți și totuși separați.'' 
Se însera încet-încet. Siluete fantomatice de ceață se strecurau printre picăturile de ploaie ce alergau pe fereastra compartimentului gol. În brațe strângea o urnă funerară. 

''Te duc la munte. Ți-am promis!''
---------------------
Nu știi niciodată cât de aproape poți fi de final. Timpul nu face concesii nimănui. Trăiește acum. Iubește acum. Totul trece, doar iubirea rămâne.

''Promisiunea'' - Imagine si text ~ E.I.N ~

''Armistiții''

...[ - Spune-mi suflete, dacă cineva ți-ar opri speranța, ce altceva ți-ar mai purta pașii înainte?

- Speranța nu poate fi oprită pentru că nu cunoaște armistiții. E destinația tuturor dorințelor, dulcea amăgire de sub tălpile noastre. E poteca fără odihnă peste care pășim uneori cu naivitatea unui copil ce nu realizează că înaintează printr-o livadă de cruci. E mătasea care îmbracă frumos chiar și visele moarte.

Odată cu respirația ce învârte inelul gândurilor între creier și inimă, între dorințe și așteptări, sperăm în fiecare clipă, în fiecare zi, în fiecare noapte și apoi în fiecare dimineață turnăm în noi speranțe așa cum punem zahar în cafea pentru că nu suportăm ușor gustul amar al incertitudinii. Pentru că nu putem avea niciodată garanția că dincolo de o durere ne așteaptă soarele sau poate doar alte furtuni. Fără acordul sufletului incertitudinea face parte din condiția umană și reușește uneori să ne rătăcească speranțele. Importat este să nu o lăsăm niciodată să ne condiționeze pașii sufletului. De-a lungul drumului vieții, chiar de-ar fi să ne rătăcim toate speranțele, tot nu rămânem fără nimic. Ne rămân intențiile, ne rămâne voința, ne rămâne sufletul. Reinventându-se, căutând mereu alte poteci, sufletul va merge înainte. Peste vidul absenței speranțelor, intențiile se vor face aripi. Purtat de ele, negreșit omul va ajunge la liman dar nu pentru că a reușit să evite toate eșecurile, ci pentru că s-a saturat să-i curgă prea mult timp prin vene. Nu putem atinge tărâmul speranțelor împlinite până nu ne sângerează mai întâi tălpile pe drumul spinos al deznădejdii. Suntem oameni, dar putem să ne fim propriul înger sau propriul demon. Propria lumină sau propriul întuneric.

Dincolo de dorințe, dincolo de așteptări, de incertitudini și de speranțe, indiferent dacă alegem să mergem pe calea fericirii sau a tristeții, cantitatea zbaterii va fi întotdeauna egală.]...

~ E.I.N ~ 

''Calea ta''

...[ Probabil că nu ai mers acolo unde ai fi dorit dar cu siguranță ai ajuns fix acolo unde aveai nevoie să fi. Important este să mergi mereu înainte și să nu renunți niciodată. Orice ai avea de înfruntat, nu ignora, nu abandona calea ta. Dumnezeu ți-a dat-o pentru că știe că ești destul de puternic că să o străbați până la capăt. Determinarea care te va împinge întotdeauna înainte nu-ți va garanta absența neîncrederii ci izbânda asupra ei. De-a lungul drumului tău, cu siguranță, cineva își va regăsi curajul urmându-ți exemplul. Pașii sunt simpli, pașii sunt mereu aceeași: Urmează ceea ce iubești!]...

~ E.I.N. ~ 

''Determinare''

Cel ce nu crede în miracolele pe care visele fericirii le aduc nu le va putea vedea niciodată. Limitele există numai în minte iar distanța dintre vise și realizarea lor se numește determinare. E important să faci măcar un suflet fericit și pentru asta începe mai întâi cu tine. Permite-i inimii tale să-ți ghideze pașii și strălucește ca și cum toate miracolele lumii ar fi în ea. Visează fără scuze, iubește fără regrete și fii excelent în lumea ta! 
 ~ E.I.N. ~ 

''Picioare din nisip''

...[ Ne creștem sufletul așa cum primăvara își crește florile. Cu soare, cu vânt sau cu ploi în locul în care viața ne înfige rădăcinile, iar noi îl colorăm și îl îmbogățim cu dorințele și cu visele noastre cele mai prețioase. Uneori din prea multe dorințe și din prea multe vise, atât de mult ne crește sufletul că dă pe afară, iar trupul ne devine neîncăpător și atunci devenim numai suflet.

Da, sufletul crește. Chiar dacă uneori nu vrea să știe că suntem împărțiți între viața pe care o trăim și viața pe care o visăm. Sufletul crește și atunci când lăsăm totul în mâinile norocului și rămânem captivi între o rutină care ne încătușează la pământ și un vis care ne trage în nori, fără să percepem că extensia prelungită între cele două extreme îl poate sfâșia ușor. 

Atunci când norocul ne ocolește, ne gândim oare vreodată că este poate din cauza faptului că nu vrem să mai vedem în el un prieten? Și nu este adevărat că altcineva e mereu de vină pentru ghinioanele alegerilor noastre așa cum nu este adevărat că iubirea pe care o dăruim poate schimba pe cineva care nu vrea să ne vadă sufletul. Până învățam să facem diferența între a iubi pentru binele celuilalt și a-l dori pentru orice alt motiv în afară de fericirea lui ne irosim timpul în incertitudini, care încet și sigur ne transformă sufletul în rutină. Captivi în cercul asta orb poate că ar trebui să ne întrebăm dacă suntem iubire sau dacă suntem rutină. Pentru că sufletul nu vrea să cunoască rutina. El vrea să trăiască doar suma alegerilor lui. În sufletul omului există sentimente și există alegeri, apoi în funcție de ele își trăiește împlinirile sau dezamăgirile. Sufletul poate trăi cu adevărat doar ceea ce alege să iubească, iar iubirea reală, cea sufletească, cea sinceră, cea mântuitoare pe care o visează orice muritor, poate exista doar atunci când sufletul său alege să iubească pe cineva mai mult decât pe el însuși, mai ales atunci când știe bine că alegerea asta îl poate ucide. Întreabă-ți sufletul câți sunt capabili să facă o astfel de alegere ca să vezi câtă iubire adevărată există acum în jurul tău, ca să înțelegi câți sunt iubire și câți sunt rutină. Iubirea reală, cea sfântă, singura care contează cu adevărat, stă în alegerea fermă pe care o face sufletul unui om împotriva tuturor pariurilor cu viața, cu destinul și cu timpul. Doar dăruirea nelimitată de sine ca pe o lumină care înalță, salvează și binecuvântează poate fi numită iubire, orice alte simțiri oricât ar fi ele de asemănătoare se numesc relații. Și atunci,... suntem iubire sau suntem relații? Ar trebui să știm întotdeauna să facem diferența.

Dar uite că în viață nu toate se petrec după știința sau placul nostru și uneori în timp ce așteptăm să facem alegerile corecte, imparțială, viața ni se scurge printre degete ca nisipul. Iar noi, din grabă, din naivitate sau din pură ignoranță, o lăsăm să se scurgă fiind mult prea ocupați să mimăm înaintea tuturor o cât mai perfectă fericire de fațadă. De frica părerilor altora ne încărcăm sufletul cu zbateri inutile doar pentru obținerea acceptării unui neadevăr. Însă întotdeauna opoziția unei minciuni este adevărul, nu o altă minciună. Dacă vrei să-ți păstrezi adevărata personalitate nu-i copia pe alții, nici măcar nu încerca să atingi ''perfecțiunea'' lor pentru că nimeni nu este perfect. Suntem cu toții diferiți și avem alegeri diferite în viață. Atâta tot. Și e bine că e așa altfel ne-am plictisi de trăit pe un pământ monoton în care toți sunt la fel ''de perfecți''. O lume plină de roboți biologici care există doar pentru a consuma și a se încadra în normele și standardele limitate de ''perfecțiunea'' umană este departe de imaginea raiului promis de divinitate. Normalitatea ''perfectă'' impusă prin regulile unei societăți oarbe este o problemă veche însă mereu actuală. De la facerea lumii încoace filozofii și înțelepții au încercat să definească perfecțiunea însă singurele concluzii la care le-au tras au fost cele prin care s-a ajuns la înțelegerea că perfecțiunea nu poate fi atinsă în întregime de nimeni. Ca muritori putem cunoaște numai fracțiuni de perfecțiuni iar fracțiunile perfecțiunii sunt întotdeauna imperfecțiunile. Apoi la ce poate servi toată pantomima asta sufletească, atâta timp cât pe întregul cerc al pământului nu există vieți perfecte, nici relații perfecte și cu atât mai puțin oameni perfecți? Teoretic de la Iisus încoace nu s-a mai născut nici un om perfect pe pământ. Întrebă-te dacă te-ai născut ca să fi tu însuți sau ca să-ți irosești viața încercând să atingi o perfecțiune intangibilă. Vrem nu vrem, imperfecțiunile și greșelile sunt un dar al vieții și chiar dacă uneori vin deghizate sub forma celor mai negre coșmaruri ale noastre, ele sunt oportunități unice de a învăța, de a ne modela și crește sufletul. Ceea ce se uită deseori este și faptul că sufletul crește cu fiecare greșeală și cu fiecare eșec. Indiferent de circumstanțe nu merită niciodată să te zbați ca să obții o perfecțiune mimata. Ar fi ca și cum te-ai lupta ca să ieși din nisipuri mișcătoare și tot ce ai reuși cel mai bine ar fi sa te afunzi și mai rău. Pentru că lucrurile negative cărora te împotrivești iți vor opune întotdeauna rezistență. E legea acțiunii și reacțiunii și cine ești tu ca să crezi că o poți schimba? Categoric, sufletul tău are dorințele și tainele lui dar și viața are regulile și legile ei. Și nu întotdeauna se potrivesc unele cu altele ca piesele unui joc de puzzle. Ca să iți crească sufletul mai ușor, învăță să accepți că viața se scurge de la sine în mod firesc fără ca tu să poți influența cu adevărat ceva la scara universului, că oricât de mult te-ai strădui nu poți schimba pe nimeni cu adevărat în afară de tine. Când accepți asta și te schimbi în suflet, lumea pe care o percepi în jurul tău se schimbă. Pentru tine. Adevărul și valorile alese pe care le crești în cuibul sufletului tău nu negociază cu destinul și nu abdică înaintea problemelor. Rămân acolo și iți înnobilează sufletul chiar dacă la un moment dat puțini sunt cei care reușesc să le vadă. Iar asta nu trebuie să te deznădăjduiască, ci să te crească și să te întărească și mai mult. Un diamant ce stă închis într-un seif nu își pierde valoarea doar pentru că cineva nu îl vede. Și pentru că în viața asta totul se întâmplă după reguli și legi vechi, când treci peste nisipuri mișcătoare spune-i sufletului tău că nu are nevoie de lupte noi, de zbateri, de împotriviri și nici măcar de înțelegerea cuiva că treci prin greutăți. De multe ori, atunci când evenimente străine de puterea ta de control te vor ține captiv în mlaștina sufletească a nisipurilor mișcătoare și ai să aștepți o mână de ajutor care să te scoată la suprafață, de la cei mai mulți nu ai sa primești nimic, poate nici măcar un gram de înțelegere. Așa că asumă-ți lecții de întărire și de zidire morală pentru că negreșit în drumul tău vei întâlni oameni care vor condamna în tine doar ceea ceea ce detestă cel mai tare în ei. Asta e un lucru pe care trebuie să înveți să-l accepți ca pe un fapt firesc acestei lumi mereu în goană după o perfecțiune intangibilă. Lasă-i pe alții să fie așa cum aleg, să gândească așa cum vor, inclusiv despre tine, e dreptul lor să creadă ce vor așa cum și tu ești total îndreptățit să ai opiniile și credințele tale despre oamenii lumii imperfecte în care trăiești. Niciodată nu ai să-i poți mulțumi pe toți și chiar dacă vei reuși cumva la ce ți-ar folosi dacă după toate strădaniile tale ai rămâne cu sufletul stors, consumat și nemulțumit? Dacă vrei să supraviețuiești moral într-o lume mai tulbure decât o furtună de nisip, învăță să te bazezi pe averile morale pe care le aduni în sufletul tău și pe tot ceea ce poți să crești mai bun și mai adevărat în el. Pentru că sunt din ce în ce mai mulți cei ce și-au construit o perfecțiune atât de mimata în jurul lor încât le este aproape imposibil să mai simtă ceva real pentru semenii lor sau măcar să vadă lumea în care trăiesc așa cum este ea. Umanitatea oricărui suflet este definită de intensitatea cu care poate să simtă binele și răul. Din păcate, uneori calitatea asta se sfârșește în aplauzele reci ale ignoranței. Și nici pentru lipsa de umanitate nu trebuie să dai vina pe lume. Așa a fost ea înainte ca tu să te naști și probabil va rămâne la fel și după ce o vei părăsi. Sa-ți închipui că o poți schimba este ca și cum ai crede că e a ta prin moștenire primită la naștere și astfel ești îndreptățit să dispui precum vrei tu de ea. Nimic mai fals de atât. Ca să înțelegi mai bine treaba asta, fă un scurt exercițiu de realizare. Întinde palmele și privește-le. Acum strânge-le tare. Cu ceea ce strângi acum în pumni ai venit pe lumea asta, atunci de ce crezi că ceva din tot ceea ce vezi în jurul tău iți aparține cu adevărat? Ce este al lumii aparține și rămâne întotdeauna lumii, iar ce este în tine aparține și rămâne pentru eternitate doar sufletului tău. Cu siguranță, nu poți avea lumea și nici nu o poți schimba. Dar te poți schimba tu. În bine, în tine. Și astfel crești în suflet, în gânduri și în fapte. Iar ca să crești destul de mult în suflet încât să ieși întotdeauna întreg din nisipurile mișcătoare ale vieții ai nevoie de pace și de limpezime în suflet. Și pentru ele nu trebuie să te zbați, ci să le lași să fie în tine. Cum realizezi asta? Prin refuzul implicării alături de rău ca să nu devii implicat în rău. Prin non acuzare ca să nu devii acuzat. Prin non împotrivire și prin refuzul luptei interioare pentru că tot ceea ce combați, mai devreme sau mai târziu vei deveni. Dacă ai să răspunzi răului cu răul acesta se va dubla, dar dacă ai să rămâi tăcut și pasiv atunci răul va trece pe lângă tine și se va întoarce înapoi la cel care l-a trimis. Viața iți va da în fiecare zi cel puțin o mână de ajutor ca să iți crești frumos sufletul. Nu te lăsa păcălit de aparențele ce mimează o falsă perfecțiune și nu-ți pune sufletul în palmele reci ale lumii, pentru că ți-l va închide fără putință de eliberare. Nici nu rămâne prea mult încrâncenat în lupta cu lumea pentru că ai să încetezi să iți mai pese de ceva, așa cum prizonierii care rămân prea mult într-o închisoare devin una cu ea. Viața ta trebuie să fie o călătorie emoțională a sufletului, o curgere liberă și o experiență de cunoaștere nerestricționată de idei și percepte fixe. Nicidecum o încarcerare în norme și zbateri de tot felul pentru a obține satisfacții materiale temporare care se consumă rapid și te pun constant în cursa căutării altora. Toată goana asta după vânt va duce doar la epuizarea ta interioară. Sufletul tău nu are nevoie de un morman de lucruri materiale pe care să le strângă și apoi la final să se urce peste ele și să-și spună: ''Uite câte am realizat în plan material, doar asta mă face unic, puternic și deosebit!''. Are cu adevărat trebuință sufletul tău de cat mai multe lucruri materiale, împrumutate și trecătoare pe care nu poate să le ia cu el dincolo de bariera nemuririi?

Peste toate strădaniile tale trecătoare, trăirea ta nu trebuie să fie nici măcar o luptă pentru a obține acceptarea din partea cuiva. Nu ai nevoie de acceptarea nimănui ca să trăiești în pace, în tine și nu trebuie să aștepți acceptarea cuiva doar pentru a te simți complet. În singularitatea din tine există atât, atât de multă putere! Și există multă iubire, binețe, frumusețe, plenitudine sentimentală, forță și intenție. Dacă nu le găsești mai întâi în tine de ce speri că ai să le poți găsi mai repede în altcineva? Bogăția și puterea sufletului tău depind doar de intenția ta. Intenția și nu dorința sau speranța este cea care poate face totul posibil. Dorințele sunt miraje, destinații încă neatinse iar speranțele sunt doar un amestec din dorințe plus așteptări. Doar intenția ta urmată și susținută până la capăt iți poate defini realitatea în care trăiești și astfel încetezi să mai fi o marionetă mereu la mâna speranțelor și dezamăgirilor pe care așteptările neîndeplinite le aduc. Atâta timp cat își urmează intențiile bune, sufletul nu-și pierde niciodată puterea de a se ridica peste programarea mentală la care a fost supus încă din copilărie. În fiecare zi lasă-te condus de intențiile tale cele mai bune, ridică-te peste fricile care te țin captiv și privește deschis lumea prin ochii tai, dar nu cu ei, ci cu sufletul și ai să înțelegi imediat că TU ești realitatea, că ești tot ce a existat și poate exista. Că ești potențial divin și infinit închis vremelnic în boarea unui bulgare de humă. Nu permite nimănui, niciodată, să-ți spună că ești mai puțin de atât! Ești Imensitatea care a prins forma umană și s-a înghesuit sub luminile care iți zâmbesc în oglindă atunci când iți aduci aminte să ți-l privești drept prin ferestrele sufletului. Intenția să-ți fie călăuza și ea iți va arăta că în sufletul tău există tot ceea ce vrei, tot ceea ce crezi, tot ceea ce ai nevoie și încă mult pe deasupra din tot ceea ce nu iți imaginezi încă. Descoperind această realitate din tine ai să înțelegi că acceptarea pe care o aștepți să vină din afara ta nu iți va face sufletul complet ci ți-l va pune negreșit la ruleta hazardului. Ești complet doar atunci când cunoști bine ceea ce porți și crești în tine. Astfel ai pacea și ești pacea. Iar pentru pacea din tine nu trebuie să lupți, asta ar fi o contradicție, ci să o lași pur și simplu să fie în tine. Lupta și pacea sunt antagonice. Nu poți avea una fără să renunți la cealaltă iar cine luptă pentru pace nu are decât lupta. Pacea rămâne în tine doar atâta timp cat nu opui rezistența lucrurilor care încearcă să iți fărâmițeze sufletul. Doar așa ești în pace, doar așa ești întregit în iubire și ești liber.

Consideră asta: Problemele care vin din lupta sufletului tău cu viața sunt doar inevitabile momente suspendate în timp. Iar tu treci peste ele precum vântul peste grăunțele de nisip. Cu cat ai să te împotrivești mai mult cu atât le vei agita mai tare și le vei prelungi șederea. Lasă-le să își facă numărul iar tu rămâi în pacea ta. Îmbrățișează-ți pacea cu toate intențiile tale bune atunci când iți este tulburat sufletul. Nu te opune, pășește în acel moment cu pace și curaj și lasă-l să se manifeste, apoi după ce se va consuma se va îndepărta singur. Până la urma e doar un moment trecător prin timp. Va trece așa cum toate trec. Când factorii perturbatori externi se îndepărtează, dispar și efectele lor asupra nisipului,... sau asupra sufletului.

Fă-ți o regula să stai în fiecare zi de vorba cu sufletul tău măcar câteva minute așa cum ai vorbi cu un bun prieten la o cafea. În pace și în ascultare. Și el iți va spune că viața este reflexia unui joc de lumini trecătoare peste niște oglinzi deja distorsionate de alții în care tu ești doar o rază călătoare între două infinituri. Cel din care ai venit și cel spre care te îndrepți. Doar tu poți să alegi cât din lumina ta să fie reflectată peste totul din jur, câtă dăruiești, câtă primești și câtă ai să iei cu tine înapoi în infinit. În timp, cu înțelegere și răbdare ai să accepți că nu poți schimba regulile jocului ci doar modul cum alegi să treci cu sufletul peste evenimentele vieții.

Timpul are picioare din nisip, dacă te bazezi pe el nu ai să poți construi nimic stabil. Dacă vrei ceva stabil, atunci construiește-ți viața bazându-te pe sufletul tău. Pentru că sufletul nu trece cu timpul, ci crește. Așa cum primăvara își crește florile. ]...

~ E.I.N. ~ © 2018