''Profundis''

 

Trăim, sperăm, râdem sau plângem, sub greutatea propriului EU mai devreme sau mai târziu aripile sufletului tot ni le frângem,...Uneori atât de tare încât după ultima respirație nici măcar diavolul nu ne poate spune cât de jos putem ajunge. Neîncetat secunda bate, timpul ne șterge din amintiri numele, chipul și cuvântul. După 100 de ani oare îi mai pasă cuiva dacă am fost buni, răi sau măcar dacă am avut dreptate?

 

Poate că nu există cu adevărat în lumea asta nici prea multă iubire și nici destulă speranță, ci doar foame în creier, pofte în inimi și în rest peste tot cercul pământului doar oceane profunde de ură și nori gri de intoleranță. Dar oricât de tulburi ar fi apele poate că ar trebui să nu uităm că în ochiul furtunii se găsește întotdeauna calmul vântului,... și dacă reușim să zâmbim din al nostru adânc, măcar un pic, măcar din când în când, dacă reușim să ne oferim, să ajutăm, să zidim, atunci cu siguranță primim de la viață măcar gramul de iubire pe care îl dăruim cu temei. 

Peste toate adâncimile existenței, scopul abisal al vieții este să ne facem un scop din a ne bucura de fiecare minut al ei.

 

Imagine și text ~ EIN ~

''Vise amăgitoare''

Poate că suntem toți bolnavi cronici și nu ne mai vindecăm niciodată de neiubire iar în loc de compasiune dăm lumii înapoi doar satisfacții bolnave pentru orice cotidiană nenorocire.

Poate am uitat demult că mâna întinsă a dăruire poartă în gestul ei firesc cea mai umană simțire. 

Poate că ne curg prin vene doar pofte materiale și alergăm bezmetici după vise amăgitoare încât am uitat să mai zâmbim sincer și să apreciem lângă noi o inimă iubitoare.  

Poate că atât de falsă ne este complezența încât cuvântul Dor nu mai aduce pe nimeni înapoi iar cuvântul Iubesc nu mai garantează prezența. 

Poate că am devenit prea încrezuți, prea competitivi, prea hoți ca să vedem că mania noastră cea mai ascunsă este să ne comparăm constant cu toți.  

Poate dintr-o nefericită întâmplare a sorții am căzut captivi într-o cețoasă amnezie și orbecăind prin ea fără speranțe ne-am uitat complet copilăria cu tot alaiul ei de bucurii, farmec și încântare. 

Poate că era mai bine dacă ne nășteam bătrâni, astfel cu viața curgându-ne invers de la înțelepciune către inocența nu am mai fi văzut peste tot în loc de petale doar spini.

 

~ E.I.N.~

==================

'' Deceiving dreams ''

Maybe we are all chronically ill and we never heal from unlove and instead of compassion we give back to the world only sick satisfactions for any daily misfortune.
Maybe we forgot a long time ago that a giving hand carries in its good gesture the most natural feeling.
Maybe only material lusts flow hard through our veins and we run wild after deceiving dreams so that we forgot to smile sincerely and appreciate a loving heart.
Maybe we are so false in our complacency that the word missing can no longer bring anyone back and the word love can no longer guarantee the presence.
Maybe we have all become too arrogant, too competitive, too thieves to see that our most hidden guilt is that we are constantly compare to everyone.
Maybe by an unfortunate coincidence we fell captive in a hazy amnesia and blinding through it without hope we completely forgot our childhood with all its procession of joy, charm and delight.

Maybe it was better if we were born old so with life flowing backwards from wisdom to innocence we would not have seen everywhere instead of petals only thorns.

~ E.I.N.~

 

''Bruma lui Octombrie''

 

 

Nu poți grăbi rotirea anotimpurilor. Respiră lent când nedreptatea te fugărește. Învață să aștepți, timpul nu ia prizonieri.
Când lumea ți-e străină, pleacă. Cel ce te iubește îți simte întotdeauna lipsa, dorul lui este îmbrățișarea absenței tale.
Cel care te-a abandonat, iți merită uitarea. Căuta doar ceea ce ofereai nu ceea ce erai. Amintirea lui se va estompa în timp ca bruma lui octombrie. Golul pe care îl va lasa peste ani, îți trebuie.
Te-ai născut fără să alegi dar alegi ca să poți să trăiești. Ești liber din naștere dar ai uitat, nu trebuie să fi nicăieri și cu nimeni dacă nu vrei. Nu ești obligat să-l salvezi pe cel ce nu vrea să fie salvat. Dacă o faci totuși, fii pregătit să te afunzi în mocirla lui.
Visează cu precauție. Prezentul a fost creat din imperfecțiunile de ieri. Visele sunt plasa de siguranță a iluziilor.  Existența este cel mai mare paradox și chiar dacă totul pare o mare iluzie, asta nu înseamnă că iluzia nu există.
Trăiește-ți viața, nu lasă viața să te trăiască. Fă-ți propria muzică din foșnetul frunzelor trecute. Ai încă atâta toamnă în față!

 ~ E.I.N ~

===========================================

 ''October mist''

You can't rush the rotation of the seasons. Breathe slowly when injustice drives you fast. Learn to wait, time does not take prisoners.

When the world is foreign to you, leave. The one who loves you always misses you, his longing is the embrace of your absence.
The one who abandoned you is worth forgetting. He was looking only for what you offered, not what you were. His memory will fade over time like October mist. The gap he will leave over the years, you need.
You were born without choosing but you choose so that you can live. You are free from birth but you forgot, you don't have to be anywhere and with anyone if you don't want to. You are not obliged to save the one who does not want to be saved. If you do, however, be prepared to sink into his mire.
Dream with caution. The present was created from yesterday's imperfections. Dreams are the safety net of illusions. Existence is the biggest paradox and even if everything seems like a great illusion, that does not mean that the illusion does not exist.
Live your life, don't let life live you. Make your own music from the rustle of past leaves. You still have so much autumn ahead of you!

~ EIN ~

================================================ 

“Nebbia d'ottobre''

Non puoi affrettare la rotazione delle stagioni. Respira lentamente quando l'ingiustizia ti sbriga. Impara ad aspettare, il tempo non fa prigionieri.

Quando il mondo ti è estraneo, vattene. Chi ti ama sente sempre la tua mancanza, il suo amore è abbraccio della tua assenza.
Vale la pena dimenticare quello che ti ha abbandonato. Cercava solo quello che hai offerto, non quello che eri. La sua memoria svanirà nel tempo come la nebbia d'ottobre. Il divario che lascerà negli anni, ti serve.
Sei nato senza scegliere ma scegli per poter vivere. Sei libero dalla nascita ma hai dimenticato, non devi essere da nessuna parte e con nessuno se non vuoi. Non sei obbligato a salvare chi non vuole essere salvato. Se lo fai, tuttavia, preparati ad affondare nel suo fango.
Sogna con cautela: il presente nasce dalle imperfezioni di ieri. I sogni sono la rete di sicurezza delle illusioni. L'esistenza è il più grande paradosso e anche se tutto sembra una grande illusione, ciò non significa che l'illusione non esista.
Vivi la tua vita, non lasciare che la vita ti viva. Crea la tua musica dal fruscio delle foglie passate. Hai ancora così tanto autunno davanti a te!

~ EIN ~

'' Veritas Lux Mundi '' - Adevărul este lumina lumii

 

Traversăm timpuri în care adevărul a devenit o povară. Urmând turma, ne îmbulzim către niciunde urmând o civilizație decadentă ce se îndreaptă în galop către prăpastie. Ignorarea adevărului și neacceptarea naturii realității sub iluzia ne atingerii răului conduc rapid către entropia societății umane. Astăzi, peste tot cercul pământului, ignoranța a devenit cea mai gravă pandemie. Într-o societate în care ignoranța a devenit normă, se nasc oameni care cresc în ignoranța, din părinții ignoranți, trăind într-o societate anormală ce este guvernată de ignoranță. Astfel se trăiește o viață în ignoranță și în cele din urmă, la final se moare în ignoranță lăsând în urmă doar dezordine, inutilitate și uitare. O lume în care îndoctrinarea este numită educație, hipnotismul numit divertisment, infractorii numiți lideri și minciunile numite adevăr,... este o lume în care mintea oamenilor nu a fost cu adevărat niciodată a lor. Eliberarea de sub domnia ignoranței vine odată cu prima întrebare, iar capacitatea de a înțelege adevărul face parte din răspuns. Sigur, nu există răspunsuri simple pe acest tărâm, căci adevărul îl putem deosebi de minciună doar cu „ochii” sufletului. În această lume înțelegem cu mintea și simțim cu inima, atributele acestea umane ne ajută să realizăm că suntem expresia unui adevăr prețios – Viața. Iar viața poate fi frumoasă și îngrozitoare în același timp. Dar dacă alegem să trăim doar una din părți, îi trăim adevărul doar pe jumătate. Atunci când vrem să găsim adevărul, nu trebuie să ne uităm mai departe de noi înșine. Adevărul este lumina lumii, iar noi suntem razele ei!

Imagine și text ~ E.I.N ~

''Ochi de ciută''

...[ Era una din după amiezile acelea călduroase de vară când soarele prea înfierbântat înăbușea simțurile îndemnând trupul să își caute tihna sub umbra unui copac. Goniți de canicula ce cotropea încet orașul, ne găsisem refugiul pe aceeaşi bancă veche, umbrită de sălciile ce străjuiau mică insula din parcul nostru ''cu copaci zăpăciți''. Sub căldura ca de cuptor, peste oglinda lacului dansau jocurile sclipirilor soarelui ce reflectau scântei aurii peste valurile pitice mângâiate de un vânticel firav. Stăteam amândoi tăcuți şi ne priveam ochi în ochi şi suflet în suflet așteptând ca unul din noi să clipească şi astfel să fie primul care trebuie să spună o poveste. Era un joc copilăresc, mai mult un schimb de priviri fixe pe care îl făceam uneori când ne aşezam pe banca noastră şi ne apuca cheful de ''poveşti suplimentare''. 
- Ai clipit primul 'Uţule, acum trebuie să-mi spui o poveste, sigur ştii una frumoasă pentru mine, spuse ea zâmbind bucuroasă. 
- Cea mai frumoasă poveste pe care o ştiu eşti tu. Tu cu ochii tăi de căprioară,... mă gândeam să ţi-i sărut, i-am spus eu continuând să o privesc în albastrul ochilor ca şi cum numai în ei mi-aş fi găsit inspirația pentru a-i spune o poveste. 
- Căprioarele au ochi albaștri? Nu știam asta, răspunse ea chicotind copilărește. Află dumneata artistule, că ţi-am citit clar intențiile în priviri, voi bărbaţii nu prea ştiţi cum să le mascați, uneori sunteţi mai uşor de citit decât un orar de funcționare al poştei. Acum gata cu complimentele mieroase,... hai, sărută-mi repede ochii şi spune-mi povestea că ne apucă seara! 
Mă irita teribil acel ''voi bărbaţii'' în care mă amesteca şi pe mine, aş fi vrut să-i iau toată convingerea aceea şi să o scufund adânc în profunzimile lacului ce continua nepăsător înaintea arderilor mele interioare să danseze crâmpeie de soare peste apele sale. M-am aplecat şi i-am sărutat delicat ochii. Nu s-a opus, nu s-a ferit, apoi m-a luat în braţe aşteptând cuminte să încep povestea. După câteva momente de tăcere îmbrățișată, m-am retras încet din strânsoarea fierbinte ce ridica parcă şi mai mult temperatura între noi, mi-am dres discret vocea şi i-am spus: 
- Ştii dumneata, îngeriţă-ochi-de-rai, că există pe lumea asta ochi strălucitori ce nu pot fi uitaţi niciodată? Sunt rari, chiar mai rari decât o eclipsă de soare, poate că de asta sunt atât de speciali, pentru că poartă permanent în limpezimea lor sclipirile unor priviri venite din prea plinul de lumină al unui soare lăuntric ce nu apune niciodată. Sunt acei ochi unici, deosebiți, sunt ochii pe care-i iubim cu toată puterea inimii noastre, sunt ochii care ne privesc cu iubire cerească fără să aștepte o altă recompensă decât bucuria noastră. Ochi scăldați de priviri senine, ce se lipesc trainic şi de neuitat, de amintirile noastre pentru a ne urmări apoi cu lucirile lor toată viaţa. Pe pământul ăsta al miracolelor văzute şi nevăzute, există ochi care îşi poartă ''la vedere'' toată splendoarea sufletului, fără nicio teamă, fără ascunzișuri şi fără nicio umbră de egoism. Sunt luminoși, calzi şi blânzi ca ochii de căprioară şi te privesc întotdeauna cu iubire şi cu bunătate. Dincolo de orice grai uman sau îngeresc există ochi sinceri ce nu au nevoie de nici un limbaj pentru a-şi spune trăirile, ochi ce pot comprima o mie de cuvinte şi o mie de sentimente în numai o singură privire. Povestea pe care ţi-o voi spune acum este despre doi ochi speciali care şi-au lăsat spre păstrare luminile în adâncul sufletului meu. 
Când aveam vreo 10 ani, părinţii mei m-au dus să îmi petrec vacanţa de vară la bunici într-un cătun izolat de la poalele munților din Mărginimea Sibiului. Într-o dimineaţă însorită de iunie am ieșit să mă plimb prin pădurea din apropierea casei. Mă așteptau acolo prietenii mei imaginari, îngerii norilor, elementalii şi spritele pădurii, copaci vorbitori, cârtite, veverițe şi iepuri şi mai ales o poieniţă magică, plină cu flori şi gâze colorate în care îmi plăcea să stau lungit şi să visez cu ochi deschişi. Îmi făcusem un obicei ca după micul dejun să plec la plimbare prin pădure alături de Ţia căţeluşa familiei. Am sărit în grabă pârleazul unui mic gard ce limita grădina din spatele casei şi am zbughit-o spre pădure urmat de Ţia care lătra şi alerga veselă făcând cercuri în jurul meu. În numai câteva minute eram în pădure, aerul tare şi jocul razelui soarelui printre crengile copacilor, pantele pline cu frunze umede şi crenguțe răsucite îmi dădeau impresia că intrasem deja într-un alt tărâm, unul de basm în care orice copac spune o poveste, unde fiecare potecă duce la un castel ascuns de pâlcuri de copaci înalți şi că undeva nu departe de liziera pădurii se găsea poate şi o căsuţa cu pitici. Atent la fiecare șoaptă de vânt şi la fiecare mişcare de ramuri am urcat drumul forestier ce ducea spre poieniţa mea fermecată. Ajuns la locul dorit, m-am tolănit în iarbă privind jocul norilor pe cer. La un moment dat Ţia a început să latre puternic ca şi cum m-ar fi chemat la ea. Căţeluşa se pironise în spatele unui tufiş înalt şi nu mai vroia să plece de acolo cu nici un chip. Curios, am ajuns lângă ea şi spre marea mea surprindere, lângă Ţia se găsea un pui de căprioară ghemuit într-un culcuş de frunze. Era o puiuţă mică şi firavă, stătea întinsă şi tremura intens, părea slăbită, epuizată. M-am apropiat uşor încercând să nu o sperii, însă ea nu avea destulă vlagă încât să fugă. Era rănită la un picior, rana deschisă era acoperită de iarbă şi frunze uscate. Uitându-mă cu atenţie în jur mă gândeam că poate mama ei era prin apropiere şi într-adevăr la câteva zeci de metri de locul unde se refugiase puiuţa, am găsit urme de sânge şi de luptă, semn că mama ei fusese ucisă şi apoi luată de acolo de un braconier. Printr-un miracol al sorţii puiuţa reuşise totuşi să scape şi să se ascundă în acel tufiş. În timp ce Ţia o păzea m-am întors trist la ea şi apoi luând-o în braţe m-am grăbit cât am putut de repede spre casă, gândind că buncii mei ştiau cu siguranţă cum să o ajute. Tot drumul până acasă puiul de ciută a stat cuminte la mine în braţe, în timp ce Ţia lătra cât putea ea de tare pentru a-i alerta pe bunicii mei. Primul care a ieşit să mă întâmpine a fost bunicul meu. Văzând mică vietate din braţele mele s-a scărpinat în cap pe sub pălăria de paie şi a spus; 
- Mare e pădurea Ta Doamne! Mai fecior, amu' ţi-ai căpătat de lucru pe ziua de azi cu jivina asta. No' ad-o 'ncoa să-i cătăm' beteşugul şi să i-l drejem'. 
Între timp a venit şi bunica mea şi înţelegând imediat despre ce e vorba a adus repede ştergare curate, pansamente, o oală de apă caldă şi o traistă în care ţinea medicamente şi ierburi de leac. După ce s-a ocupat cât a putut de bine de rana ei, bunicul i-a făcut în pridvorul casei un culcuş dintr-un cojoc vechi de oaie. Am rămas lângă ea ore întregi cu un biberon plin cu lapte muls de la caprele familiei încercând să o indupelc să mănânce. Spre prânz am chemat şi veterinarul satului care a consultat-o cu atenţie, i-a făcut injecţii şi ne-a asigurat că nu suferă de nicio boală contagioasă, ne-a dat acordul scris să o îngrijim temporar şi ne-a spus că rana este uşoară şi că se va face bine în scurt timp. După câteva ceasuri de somn în pridvorul casei, micuţa vietate a pădurii a început să dea semne că se simte mai bine. După apusul soarelui, am luat-o uşor cu tot cu culcuşul ei şi am mutat-o la mine în camera pentru a o avea sub grijă în timpul nopţii. Îmi amintesc că în dimineaţa zilei următoare, imediat după răsăritul soarelui am simţit un botic umed pe obrazul meu. Era mica mea căprioară care venise la mine şi îşi lipise boticul de faţa mea. Probabil în felul asta îşi arată afecţiunea sau pur şi simplu era numai un mod de a mă face conştient de prezenţa ei. M-am trezit imediat şi primul lucru pe care l-am văzut au fost doi ochi sclipitori care mă priveau cu atenţie. Am coborât din pat cu mişcări atente pentru a nu o speria şi i-am dat biberonul, a tras cu poftă din el până l-a golit apoi s-a aşezat în dreptul uşii balansându-se cu o uşoară nesiguranţă pe picioruşele ei subţiri. Deschizând uşa am ieşit alături de ea în curtea casei, mă temeam totuşi că va fugi însă puiuţa nu schiţa nici un gest că ar avea de gând să părăsească bătătura casei. La capătul scărilor o aştepta căţeluşa noastră dând bucuroasă din coadă. Ţia a ales să o iubească din primele clipe fără reţineri şi în scurt timp au devenit prietene de nedespărţit. O urma peste tot şi avea grijă de ea ca şi cum ar fi fost propriul ei pui. Nu îmi imaginasem niciodată că un pui de căprioară născut în sălbăticia pădurii poate fi atât de plin de gingăşie şi de afecţiune şi că se poate adapta atât de repede alături de noi şi de animalele gospodăriei. Era o bucurie şi o încântare să o vezi jucându-se prin curte. Zilele acelea minunate de vara treceau în grabă, puiul de căprioară se înzdrăvenise şi se alăturase caprelor şi iezilor familiei iar ei o adoptaseră fără reţineri ca şi cum ar fi fost una de-a lor. Pentru că imita comportamentul caprelor noastre îi dădusem numele Bambiţa-Căpriţa, una din îndeletnicirile ei zilince preferate fiind cocoţatul pe coteţe şi ronţăitul frunzelor din prunii gospodăriei alături de iezii şi de caprele noastre. Nopţile şi le petrecea dormind în culcuşul ei din camera mea iar dimineaţa la primele raze ale soarelui mă trezea punându-şi boticul pe obrazul meu ca să-i dau lapte cu biberonul, apoi ziua continua cu jocuri alături de animalele familei. Prezenţa ei aducea o bucurie imensă în inima mea, ştiam însă că nu va fi una de durată şi că în scurt timp va trebui să-i redau liberatea pentru a se întoarce inpoi în pădurea ei. Uneori ziua o surprindeam cum se opreşte din joacă şi ascultă cu atenţie şoaptele pădurii pe care numai ea le putea înţelege. Spre sfârşitul vacanţei mele, într-o dimineaţă, Bambiţa s-a aşezat în dreptul porţii privindu-mă ca şi cum îşi lua la revedere de la mine. Ştiam că a venit momentul despărţirii şi că trebuie să o las să se întoarcă în lumea ei. I-am mulţumit pentru toată bucuria pe care mi-o adusese, am îmbrăţişat-o apoi am deschis larg poarta, mi-a aruncat o ultimă privire şi a fugit spre pădure. Sentimentul de tristeţe al despărţirii pe care l-am simţit toată ziua aceea îmi era consolat timid doar de speranţa că va avea o viaţă bună în lumea ei şi că poate într-o bună zi ne vom revedea. A două zi au sosit la casa bunicilor verii şi verişoarele mele de la Bucureşti, absenţa Bambiţei a fost încet alinată de jocurile în compania lor. După o săptămâna, în dimineaţa penultimei zile de vacanţă la bunici, am auzit lătrături puternice în grădina din spatele casei ce ducea spre pădure. Am fugit cât am putut de repede să văd ce se petrece. Lângă gard, lungită în iarbă şi abia respirând, era Bambiţa, puiul meu de ciută. Era rănită la piept, bucăţi din blană îi fuseseră smulse şi printre ele i se vedeau coastele. Se zbătea între viaţă şi moarte, gâfâia şi avea ochii umezi. În spatele ei, o dară lungă de iarbă culcată la pământ mânjită cu sânge arăta că se târâse cu ultimele puteri până la gardul grădinii noastre. Am înţeles imediat că rana ei este gravă şi că de data asta nu o mai putea salva nimeni. Căţeluşa Ţia se aşezase protectiv în spatele ei scheunând a plâns. Am îngenunchiat lângă ea cu ochii plini de lacrimi. Simţindu-şi sfârşitul puiul de ciută mă fixa cu priviri împăienjenite de suferinţă. I-am ţinut capul între palme privind-o prin perdeaua lacrimilor ce mi se înnodau sub barbie. Respira din ce în ce mai rar, viaţa se scurgea dureros de repede din ea. Plângeam şi o mângâiam pe frunte, nu puteam spune nimic, gura îmi era amorţită de o uscăciune amară. O priveam mut şi mă rugam în gând ''Doamne mai las-o, nu o lua!''. Pentru o clipă, o rază de soare străbătuse frunzişul copacilor şi se aşezase peste noi. Sub lumina aceea simţeam în tâmple parcă şi mai tare timpul care trecea nemilos. Puiuţa de ciută lupta cu moartea ce creştea în ea stingându-i încet flacăra vieţii. În ochii ei umezi desluşeam regretul. Semăna cu cel al unui copil bolnav ce realizează că nu va apuca zorii unei noi zile. O ultimă lacrimă scursă încet pe boticul umed. Un ultim zvâcnet al trupului. O respiraţie, încă una şi apoi ultima. Tăcere. Ochii rămaşi deschişi către cer şi capul lăsat greu în palmele mele. Încleştarea în nemişcarea somnului veşnic. Foşnet de vânt grăbit pe sub copaci sau poate doar aripile îngerului morţii fâlfăind scurt deasupra ei. Apoi din nou tăcerea mută care se aşează peste toate. La picioarele mele stătea nemişcată o făptură sensibilă, delicată, ciuta mea mică, firavă şi inocentă creatură,... ea a pădurii, ea a mirosului de frunze crude şi lapte, ea a dimineţilor cu boticul umed lipit de obrazul meu, ea a jocurilor copilăriei ce nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. 
În după amiaza acelei zile am îngropat-o în poieniţa mea fermecată. Bunicul i-a făcut o groapă lângă rădăcina celui mai înalt copac ce străjuia petecul acela de paradis. Am lăsat-o în grija spiritelor pădurii să se joace cu ea ca să nu se simtă singură. Apoi mi-am luat la revedere. A fost ultima dată când am călcat în poieniţă. În iarna acelui an bunicul meu a murit şi nu am mai avut la cine să mă duc. Vacanţa aceea unică cu zilele ei de poveste, locurile şi sufletele din ele le-am păstrat însa printre amintirile mele cele mai preţioase. 
- Doamne ce poveste tristă! 'Uţule ce este de priceput din tristeţea asta de poveste? Te rog să-mi spui, dar mai întâi ia-mă în braţe. 
Am îmbrăţişat-o simţind pe umărul meu cum lacrimi de înger îmi udau uşor cămaşa. 
- Îngeriţă-ochi-de-serafim, asta e o poveste,... ca viaţa. Are în ea şi dulce şi amar. Nu aduce neapărat o povaţă de priceput, ci mai degrabă un îndemn spre înţelegere şi spre acceptare. Vezi tu,...viaţa este ca o respiraţie pe un geam. Un suflu ce traversează grăbit reflexia existenţei, un abur ce se joacă câteva clipe închipuindu-şi că este veşnic dar pe care timpul nemilos îl evaporă repede. În urma lui un alt abur îi va lua locul şi va continua naiv jocul de-a existența peste luciul unei ferestre schimbătoare în care se reflectă pe rând, sclipirile trecătoare ale lumii. Între infinitatea din care venim şi cea spre care ne ducem, totul este trecător, totul începe şi apoi se sfârşeşte. Timpul ne dă totul, apoi într-o secundă ne ia totul înapoi. Asta e legea nescrisă a firii, inevitabil, la un moment dat, suflul miraculos al vieţii se va transforma în nemişcare şi tăcerea se va aşeaza peste zâmbetul scurt al existenţei. În puterea trecătoare a clipei totul se schimbă, oameni, locuri şi evenimente. Niciodată, nimic nu rămâne la fel. Nici timpul, nici viaţa, nici bucuria, nici suferinţa şi cu atât mai puţin noi oamenii. Totul se schimbă, se transformă din ceva, în altceva. Unde este copilul care eram atunci? Băieţelul care se juca cu un pui de căprioară iubindu-l cu tot sufletul şi cu toată inocenţa? Cel care vorbea cu îngerii cerului şi cu spiritele pădurii,... Trupul acela micuţ de copil nu mai există pentru că s-a transformat în adultul de astăzi. Pe măsură ce nisipul din clepsidra vieţii se scurge, suntem mereu altcineva. Suntem alte persoane. Ieri copil, azi adult şi mâine bătrânul care a ajuns să treacă prin multe. Schimbarea, fie ea în bine sau în rău este una din constantele vieţii. Altfel cum am putea învăţa ce este bine şi ce nu? Viaţa ne trece pe toţi prin multe asta e sigur, important este să nu uităm cine am fost la un moment dat, cine suntem acum şi mai ales cine vrem să devenim. Iată primul îndemn al acestei poveşti; trebuie să acceptăm că schimbarea este singura constantă care ne va însoţi permanent şi că este şi va fi întotdeauna cel mai bun învăţător al nostru. Inevitabil, schimbarea va aduce cu ea câştiguri dar şi pierderi. Cât respirăm pe acest pământ, ca peste o fereastră a vieţii, avem obligaţia să ne reflectăm din plin iubirea, frumuseţea şi adevărul care se găsesc în scânteia divină din noi, pe care o numim suflet. Pe fiecare dintre noi viaţa ne căptuşeşte cu un anumit număr de clipe, trecând prin ele avem ocazia să trăim din plin, să iubim, să visăm, să strălucim şi să lăsăm în urma noastră o lume mai bună, mai plină de iubire, de frumuseţe şi de bunătate decât am găsit-o atunci când am păşit în cercul ei strâmt. E adevărat, viaţa este scurtă şi limitată, dar ne face un dar nelimitat – Sufletul. Păşind peste rotundul acestui pământ, oameni şi animale, cu toţii suntem suflete prinse o vreme în poveşti ce se desfăşoară într-un timp limitat, cu respiraţii numărate. La final devenim toți povești dar continuăm să existăm atâta timp cât are cine să le povestească mai departe. Povestea fiecărui suflet din lumea asta trebuie să fie scrisă cu iubire, cu dăruire şi cu speranţă, altfel timpul petrecut pe pământ este unul al pierderii în nimic şi în inutil. Indiferent de schimbările prin care trecem, indiferent de câştiguri sau de pierderi, povestea vieţii trebuie să fie una memorabilă pentru cei ce rămân în urmă să o povestească. Fiecare suflet ce vine pe acest pământ are în el potenţialul infinit de a străluci şi de a îmbogaţi lumea cu povestea sa, fie chiar şi pentru o vreme scurtă. Măreţia poveştii unui suflet nu este dată de numărul zilelor pe care le-a traversat, ci de voinţa cu care a reuşit să transforme suferinţa în putere, durerea în alinare, ura în iubire şi pustiul în frumuseţe. 
- Ai dreptate 'Uţule. Până la urmă viaţa e făcută mai mult din încercări decât din clipe fericite, probabil că asta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a-i trece pragul. Bucuriile ne sunt puţine, la fel împlinirile şi iubirile, peste toate schimbările pe care le aduce viaţa ne rămân doar visele care se transformă în amintiri şi care ne ajută să mergem mereu înainte, poate că de asta e atât de importantă voința cu care le urmăm. 
- Inima muritorului, sentimente nemuritoare visează,... dulcea mea îngeriţă visătoare. 
- Da, inima visează. Însă din păcate, visele inimii nu se potrivesc întotdeauna cu realitatea acestei lumi care nu are milă nici măcar de un suflet de căprioară. 
- Lumii nu-i pasă de visele noastre. În viaţa asta mereu schimbătoare, definitorie rămâne voinţa de a ne urma visele şi sentimentele, chiar dacă uneori pur şi simplu visele inimi nu se potrivesc cu lumea asta rece, pentru că lumea asta are potriveli reci, care de cele mai multe ori sunt străine unui suflet de căprioară. Se spune că inima unui om are mărimea aproximativă a pumnului sau stâng. Nu poţi totuşi să nu te miri cum de încap în ea atâtea emoţii negative, atâtea poveri şi suferinţă. Cu cât este mai sensibilă şi mai deschisă inima unui om, cu atât este mai încăpătoare şi poate cuprinde în ea mai multă suferinţă dar în acelaşi timp şi mai multă înţelegere şi iubire. În pofida părerilor unora, o inima sensibilă nu este un semn de slăbiciune, ci unul de putere sufletească. Ca să suferi mult sau ca să iubeşti mult ai nevoie de o inima sensibilă. Imaginează-ţi o clipă cât de pustie ar fi lumea asta fără sensibilitatea poeţilor, fără talentul pictorilor, fără glumele actorilor şi fără darul de cuvinte al scriitorilor. Inimile sensibile, ca de căprioară, sunt un dar al vieţii ce sfidează şi asanează insensibilitatea rece a lumii. Din păcate în loc să fie preţuite, ele sunt mereu compătimite sau chiar blamate. Cu adevărat însă, de compătimit nu sunt cei ce au inimi sensibile pentru că ei aleg să îşi trăiască clipele din plin, ci acei oameni care ar face orice compromis doar pentru a evita să-şi înfrunte propriile sensibilităţi. Fără sensibilitate, inima nu e altceva decât un organ ce pompează sânge, nu şi sentimente. Sensibilităţile, sentimentele înalte şi emoţiile sunt caracteristicile fundamentale ale umanităţii, fără ele am fi doar nişte roboţi. Dintre toate trăirile umane, sensibilitatea este cea care ne oferă oportunitatea să preţuim mai mult viaţa şi ne ajută să ne păstrăm umanitatea indiferent de încercările pe care le înfruntăm. Trecând prin clipele vieţii, mai ales prin cele dificile care aduc pierderi şi suferinţe, să-ţi păstrezi un suflet sensibil înseamnă uneori să înduri suferințe ce trec dincolo de limitele fizice ale inimii tale dar cu toate astea să nu-ţi pierzi niciodată voinţa de a exprima frumos ceea ce simţi şi să transformi în balsam şi binecuvântare tot ceea ce atingi. Nietzsche spunea cândva că ar trebui stabilită o scară a valorilor umane care să fie în funcţie de cantitatea de suferinţă pe care o poate suporta un suflet. 
- Şi totuşi, de ce este nevoie de atât de multă suferinţă, de emoţii negative, de înfrângeri? Nu se poate învaţa viaţa şi fără suferinţă? Care e scopul ei, există un răspuns la întrebarea asta? 
- Răspunsul există. Răspunsul este simplu. Răspunsul este unul singur. Suferinţa face parte din viaţă cu un scop precis. Suferinţa nu este o emoţie negativă, nu este o povară sau o înfrângere, suferinţa este o capacitate, o putere. Fără capacitatea de a simţi suferinţa nu am realiza niciodată răul pe care l-am putea produce altora sau nouă înşine. 
Căldura zilei se mai domolise un pic odată cu apropierea înserări făcând aerul mai uşor de respirat. Peste oglinda lacului, rotindu-se în cercuri strâmte, zburau păsări grăbite. Am plecat ţinându-ne de mâna în tăcere păşind încet peste aleile parcului toropit. Undeva într-o poveste trăită de mult, în luminişul unei poieniţe fermecate, peste amintiri şi timp îmi sclipeau în suflet, de neuitat,... doi ochi de ciută. 

~ E.I.N. ~ © Fragment din culegerea ''Ploaia Amară''. 

''Pedepsele inimii; Șah-mat la realitate''

„Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile“. ~ Friedrich Nietzsche

Pentru fiecare șah există un șah-mat. In realitatea cotidiana a societății umane pentru fiecare greșeală există cel puțin o pedeapsă. Dar societatea ne-a păcălit cu ,,modernitatea''. Omul modern este îndemnat să consume fericire fără să își asume responsabilitatea de a o produce mai înainte. ''Eu'' și ''Eu'' pe primul loc peste toți și înaintea tuturor. Asta e noua moda. Egoismul și narcisismul proslăvit în toată mass-media, împins cu surle și trâmbițe către extreme. Omul ''la modă'' este încurajat să experimenteze ''modernismul social'' fără să se teamă de consecințe și pedepse. Doar uite că în lumea reală, biologia noastră este într-o continuă luptă cu regulile sociale și astfel statistic vorbind oamenii ,,moderni'' devin nefericiți. Ce-i de făcut?

Ascultă-ţi inima, gândește cu inima și dă-ți voie să-ți reamintești zi de zi asta: Creatorul Continuum-ului este Iubire! EL nu pedepsește! Pedepsele ni le dăm singuri, atunci când nu iubim, prin faptele și gândurile noastre reci și egoiste. ''Pedepsele inimii'' vin pentru că atunci când fugim de iubire ( orice formă a ei), fugim de Lumina Creației care strălucește în fiecare din noi. Ne pedepsim inima și ne dăm singuri ''șah-mat la realitate'' atunci când înlocuim raiul inimii cu iadul minții rătăcit în egoismul ne-iubirii. Ne pedepsim singuri, atunci când nu dăruim ceea ce suntem în esența noastră. Când ne ascundem sub măști sociale. Când închidem ochii la suferințele celui de lângă noi și când sub masca toleranței îl lăsăm să se îndrepte într-o direcție greșită în loc să-l ajutam. 

Omul ,,modern'' din păcate nu este doar nefericit ci este neîmplinit sufletește și total rupt de realitatea mediului în care trăiește.

Am scris rândurile astea la început de an, pentru că simt acut în apăsarea inimii mele pulsul acestei lumi rătăcite în egoismul lui ''a avea''. Pentru că văd cu ochii sufletului cum în jurul meu, din ce în ce mai mult iubirea celor mulți se răcește, cum din ce în ce mai mulți oameni în loc se se iubească atât cât îi încape sufletul, își scuipă unul altuia în suflete fără milă și fără remușcări ca la un concurs macabru de tras la țintă, pentru că am ajuns din păcate să considerăm nebunia și răutatea ca fiind normalitate trăind sub iluzia ne-atingerii răului, într-o lume defectă în care se calcă mai des pe suflete decât pe trotuare, în care binele este din ce în ce mai des răsplătit cu răutate, cu indiferentă și cu ignoranță. Creatorul ne-a adus pe acest pământ ca să trăim cu toții în Iubire, în Iubirea Lui, iar cine nu înțelege asta își merită propria pedeapsă pe care și-o dă singur.

Ce bine ar fi dacă în pofida tuturor opreliştilor ne-am aminti mereu asta: Iubește ca să fi ceea ce ești, iubește ca să te împlinești și să împlinești !

~E.I.N~

„Uneori, oamenii nu vor să audă adevărul deoarece nu vor să le fie distruse iluziile“. Cum explică un psiholog citatul atribuit lui Friedrich Nietzsche

Citeste mai mult: adev.ro/pbc53z

''Până la capătul ultimei respirații...''

  

Porțile Percepției, Natura Realității și Aether

Porțile Percepției :

- Realitatea poate fi observată cu acuratețe doar atunci când Porțile Percepției sunt larg deschise. Orice dogmă, orice sistem de gândire bazat pe principii și percepte fixe, orice credințe, orice religii și orice obsesii ideologice lăcătuiesc Porțile Percepției.

- Cine vrea să fie cu adevărat eliberat de întuneric atunci să facă bine să își stingă toate credințele primite, impuse sau auto-impuse, să lase presupunerile în trecut, somnul rațiunii în urmă și vanitatea în non-manifestare.

- Cheile ce deschid Porților Percepției sunt Scepticismul Interogativ și Curiozitatea Constructivă.

Natura Realității :

- Natura Realității Universale este Continuum-ul. El este TOT ceea ce a existat, există și va exista întotdeauna și cuprinde multitudinea de Universuri și Multiversuri ce alcătuiesc Omniversul.

- Continuum-ul este Holografic, nu are nici început nici sfârșit, el a creat, creează, extinde, întreține și ține în manifestare o infinitate incomensurabilă de alte Universuri similare sau total diferite de al nostru.

- Totul în Omnivers este pur și simplu energie.

- Energia este informație.

- Universul în care trăim acum este electric, magnetic și în continuă expansiune.

Aether:

- Structura vizibilă și invizibilă a Universului  se numește Aether. Totul în Universul nostru este guvernat de 4 Principii fundamentale: Forța (Energia) în mișcare, Accelerația, Inerția și Capacitanţa.

- Electricitatea universului nu poate exista fără magnetism.

- Magnetismul este manifestarea bipolară ce creează spațiul în care gravitația supune corpurile materiale. Orice magnet are 2 poli și doua zone: Zona de forță ( Convergență centripeta) și Zona de inerție ( Divergență centrifugală). Nicăieri în universul nostru nu există magneți monopolari.

- Gravitația este o formă de magnetism, ea nu este o forță ci este este o manifestare, o compresie. Corpurile materiale nu gravitează între ele ci ''substanța'' Aether-ului le presează una contra celeilalte.

- Acțiunile, reacțiunile și retenția tuturor fenomenelor electromagnetice creează Realitatea.

- Realitatea perceptibilă este efectul sumei interacțiunii frecvențelor electromagnetice din același câmp vibrațional dar în care fiecare vibrează diferit conform propriei naturi.

- Nimic nu se atinge cu adevărat în Universul nostru, spațiul dintre atomi și din interiorul lor este 99,999999999 % gol. Dacă nucleul unui atom ar putea fi scalat la mărimea unui bob de mazăre atunci electronul lui ar avea mărimea unui bob de muștar și ar orbita la circa 300 de metri distanță de el, restul spațiului fiind gol.

- Atunci când 2 atomi interacționează sub acțiunea unor forțe directe ei nu se ating, ci între ei se produc niște reacții electrice ce dau naștere unor oscilații care mai apoi sunt percepute fizic ca niște bariere fizice, doar așa este creată iluzia materialității acestui Univers.

- Golul dintre atomi poate fi traversat și umplut doar de energie și lumină.

- Lumina perceptibilă ochiului uman este oscilația câmpurilor electromagnetice manifestată într-o frecvență extrem de restrânsă de circa 1% din totalul spectrului energiei electromagnetice. Restul de 99% din cuantumul manifestărilor energiilor electromagnetice este invizibil simțurilor umane. 

Lumina nu călătorește! Ea nu are o ''viteză finită'' așa cum fals este postulat de ''Religia științei'' moderne. Energia (și implicit Lumina) este prezentă peste tot în Univers și oscilează precum valurile unui ocean fiind parte activă din AETHER. Atunci când '' vârful valului'' atinge o anumită ''înălțime'' Lumina intră în manifestare fizică și devine vizibilă ochilor noștri. Când ''valul'' coboară, Lumina este pur și simplu energie electromagnetică pură ce se manifestă sub spectrul vizibil într-o gama largă de frecvențe. În prezența unui observator Lumina ia forma unei particule revenind apoi la starea de undă atunci când observatorul ( factorul uman) nu mai este prezent. ( Vezi ''Double-Slit Experiment'' - ''Experimentul celor doua fante'')

- Conștiința întrupata în creierul uman este unul din factorii ce combat Entropia acestui Univers. De reținut: Creierul uman nu te face om ci doar felul cum îl folosești. Conștiința întrupata (Sinele sau sufletul) în esența lui pură este multidimensional și nu are sfârșit dar pentru o bucata infimă de timp ''locuiește'' într-un trup limitat și peren pentru a trece testul vieții într-un Univers rece și străin total diferit de Continuum-ul din care a venit.  

- ''Testul'' ia sfârșit doar atunci când Sinele reușește să învingă iluziile care îl țin captiv în acest Univers. Recunoașterea, Conștientizarea și mai apoi Detașarea de iluziile trecătoare ale acestei lumi sunt cele 3 chei ce duc la eliberarea Sinelui.

- Ca Sine Infinit ( Suflet și Conștiință vie ) indiferent de locul în care te afli în acest Univers ai datoria să trăiești, să iubești, să creezi, să prosperi și să nu-i împiedici pe alții să facă la fel. Aceste îndatoriri însumează cea mai importantă lege a existenței.

- Viața în plan material este piatra de încercare a sufletului și totodată declarația de iubire a sufletului către suflet. In viata pe pământ cele mai importante daruri eliberatoare ale sufletului tău vor veni deghizate sub forma celor mai mari încercări. Intenția susținută și voința fermă te vor scoate din orice încercări precum oțelul din foc. 

- Natura Sinelui este Iubirea.Tu Ești Iubire și Iubirea învinge tot. Uitarea naturii sinelui duce la rătăciri grave. Veghează să nu uiți niciodată ceea ce ești!

- Dacă vrei să fii liber renunță la orice formă de frică. Mai ales la frica de moarte. Nimeni nu moare niciodată cu adevărat. Moartea este doar despărțirea de tot ceea ce nu ești TU în realitatea infinită a Continuum-ului. Atunci când ''valul'' energiei tale fizice s-a consumat doar corpul material se va destrăma, conștiința va redeveni Lumina ce va continua să strălucească pe alte niveluri pentru că EA este parte din Creație dar este și Creator în același timp.

- Până la capătul ultimei respirații și dincolo de ea suntem Lumina ce se recunoaște pe sine,... dăruindu-se.

---------------------------

~ Formulele Cheilor Echilibrului ~

Magnetism:

Aliniament Polar = Repulsie + Atracție.

Spectrul Culorilor de Bază ale Luminii:

R.G.B

Roșu = Frecvențe joase, Rarificare.

Albastru = Frecvențe înalte, Comprimare.

Verde = Neutru, Stagnare.

Percepție Holografică:

Mișcare Doppler spre Roșu = Apropiere. Număr de rezonanța 3.

Mișcare Doppler spre Albastru = Depărtare. Număr de rezonanță 6.

Stagnare / Inducție - Număr de rezonanță 9.

Numerele sacre ce mențin acest Univers în echilibrul existențial sunt 3, 6 și 9

----------------------

'' Principii Metafizice Aelissiene (Cunoștințe ascensionale - Arkaaba Yom K'aan )'' ~ Fragment.

~ E.I.N ~

''Fluturi ''

Iubirea e fica unei dureri câștigate,
Durerea e văduva unui zbor pierdut.
Pesimiștii nu cred în aripi, credința lor e un târâș la nivelul solului. 
Visătorii cred în fluturi.
Fluturii nu cred în pene, aripile lor sunt făcute din pulberi ce nu se tem de gravitație.
Toți oamenii lasă în urma lor pulberi de amintiri ce se aștern peste visele căzute.
Viața e un zbor în cădere.
Căutând înălțarea nimeni nu ajunge la fundul inimii fără să își frângă măcar o dată aripile sufletului. 

 ~ E.I.N ~

''Păduri de gânduri''

Nu privi în urmă,
De acolo vii,
Nu privi înainte,
Încă nu ai ajuns în ziua de mâine,
Privește mai bine în tine,
Ca într-un miez de pâine cu alb imaculat umplut,
Fără coaja pârjolită de cuptoarele prin care viața te-a trecut.
Ai să te vezi pe tine cel vechi,
Cel pe care lumea vrea să-l vadă
Zi de zi, în viață, în casă, pe stradă.
Dar tu vrei să te vezi mereu nou,
Mereu altul, 
Mai bun,
Mai sus,
Refăcut.
Măcar cu un gând, cu un cuvânt,
Adevărat.
Renăscut.
 
Ca să fi adevărat, ca să renaști,
Mai întâi trebuie să te distrugi.
Să renunți la tot ceea ce ai pentru a putea fi doar ceea ce ești.
Și chiar dacă va trebui să traversezi păduri de gânduri negre, dese,
Să te afunzi în mări de întristări din lacrimi neculese,
Însingurarea să-ți rătăcească tălpile peste arșița unui întins pustiu,
La capătul tuturor potrivniciilor te vei întâlni cu tine.
Cel adevărat,
Cel viu.

Ai să vrei? Ai să poți?
Greu de spus, greu de gândit dar și mai greu de făcut.
De asta majoritatea oamenilor își rătăcesc pașii pe drumul cel pierdut.

Ce să faci tu atunci când plănuiești vise dar viața iți spune NU?
Împotriva tuturor pariurilor să poți. 
Și să suporți.
Să nu te temi,
Să nu renunți.
Mai mult decât te încape inima voința să-ți o întinzi,
De bunătatea nimănui măcar cu un cuvânt să nu depinzi.
Mergând mereu înainte să nu încetezi să crezi.
Să binecuvântezi, să ierți, să dăruiești,
Și mai presus de toate să fii întotdeauna IUBIREA care EȘTI!

~ E.I.N ~

''Conjugare''

Captivi în colivii făcute din iluzii fixe, iubim și iubirile noastre trecătoare ne sunt singurele momente reale de visare.

Iubim aproape întotdeauna siguri de noi, siguri de rezultat nerealizând că fără libertate iubirile sunt din start compromise.

Iubim și ne imaginăm iubirea perfectă, fără sfârșit, ca pe o sferă rotundă.

Iubim cu nesaț și ne temem constant că vremea nu o să ne ajungă.

Iubim și uităm că timpul ne ia totul într-o singură secundă.

Printre lacrimi și zâmbete, căutând emoții nemuritoare,

Iubim orbește fără să vedem că iubirile sunt trambuline ce ne aruncă în relații ca într-un val înălțat de maree selenare.

Cu ardoare, domol sau tare, după felul de a fi al inimilor noastre iubim.

Continuăm să iubim chiar și după ce micuțul nostru paradis s-a năruit sub pulberi amare.

Iubim veșnic fără să avem nici cea mai mică idee că nemurirea iubirilor noastre e trecătoare ca umbra pescărușilor pe mare. 

Iubim și visăm iubirea ca pe o înălțare spre a fericirii stea.

Fără limite, fără garanții, fără speranțe,

Iubim în timp ce ne târâm iluzionându-ne că putem zbura.

Iubim, căci dacă nu am iubi nu am putea conjuga deplin verbul a exista.

~ E.I.N ~

''Ceva bun pentru tine...''

În fiecare rău se găsește cel puțin un bine și în fiecare bine se poate găsi măcar un rău. Nu există viață prescrisă, nu există destin, există doar alegeri și din păcate asta se înțelege cel mai puțin. De fiecare dată când alegi sa scoți binele din rău și sa desparți răul de bine faci cu adevărat ceva bun pentru tine!
 ~ E.I.N.~

''Imponderabilitate''

Trăiesc și te gândesc.
Motivat și nemotivat și clipa se face mai lentă.
Te gândesc oriunde și oricând.
Adevărat. În repaus, în apnee și în detentă.
Te gândesc în imagini ce nasc vise de nea dar ucid realități de mucava.
Te gândesc și astfel nu simt singurătatea atunci când viața se pune împotriva mea.
Te gândesc în zile bune și în zile rele și nu pot să adorm noaptea pentru că iți simt prezența în visele mele. Te gândesc cu aceeași intensitate de fel, pentru că simt cum continuă să îmi crească iubirea chiar și în poza aia veche cu noi doi pe care o port țiplată în portofel.
Te gândesc cu ardoare pentru că toată lumea asta la un loc nu îmi poate da mai mult decât mi-ai dat tu. De nimic nu mă mai mir, te gândesc și amintirea ta nu mă mai doare. 
Acel gol pe care l-ai lăsat în urmă doare doar atunci când respir. 
Puține lucruri și o speranță pe care nimeni nu o înțelege, cam asta-i tot ce mi-a mai rămas de la tine din toate cele promise. Și amintirile și cuvintele zise toate numai pentru mine și zâmbetele tale lipite de mult de spatele pleoapelor mele închise.

Te gândesc pentru că îmi alergi prin vene în fugă, ca trenul.
Te gândesc căci fără tine ritmul inimii mele nu își găsește refrenul.
Te gândesc cu năzuințe neatinse. Necuprinse. Te-am dorit mereu peste tot ce se poate nu pentru că am fost un suflet prea slab ci pentru ca am fost puternic prea mult timp în singurătate.
Te gândesc pentru că nu pot altcumva, pentru că duc determinat mai departe luptele pe care tu nu le-ai putut termina. Împreuna întregim nemurirea, pentru că nu există cu adevărat limite și suferințe ci doar incapacități de a înțelege iubirea.

Imponderabilitate îmi ești. Cu aerul, te inspir. Te simt, te trăiesc precum vântul solitar străbătând păduri de cruci ca gândul.
Te gândesc pentru că de la tine am învățat să știu că există întotdeauna o lumină dincolo de orice pustiu. 
Te gândesc zi și noapte pentru că privirea mea ar vrea să atingă cerul în care visezi tu acum.
Nu mai ești decât în gând.
Eu încă mai exist. 
Te gândesc,...dar am să continui să trăiesc.

~ E.I.N ~

''Iubirea e invizibilă''

 

Uneori ni se spune că suntem doar niște străini unii pentru alții.
Ni se spune că suntem simpli jucători într-un joc al hazardului.
Ni se spune că suntem ura și pierderea.
Ni se spune că suntem suferința.
Ni se spune că suntem doar pulbere în vânt.
Dacă suntem nimic în viața asta scurtă, atunci suntem totul în iubirea veșnică.

Trecătoare e lumea asta vizibilă,
Veșnică e doar iubirea dar e invizibilă.

 ~ E.I.N ~