Tăcerea îngerilor...

Câte tăceri ne asediază uneori în lipsa cuvintelor mult dorite şi aşteptate, câte amintiri putem cuprinde fără ele în singurătatea unui ceas? Câte visuri pierdem în tăcere pe drumurile vieţii? Câte dorinţe lăsăm să ne fie transformate în simboluri? Fără cuvintele dragi inimii, câte speranţe abandonăm la capătul privirilor?
În tăcerea cea mai profundă doar îngerii vorbesc. Din tăcerea încăpăţânată a oamenilor nu ia formă nici un cuvânt... doar absenţa, gol, şi pustiu mut. Uneori pierdem iremediabil de mult din esenţa clipelor petrecute alături de cineva drag pentru că uităm sau ezităm să spunem cuvintele potrivite, cuvintele care înfrumuseţează şi fericesc inima, cuvintele care ridică, zidesc şi înaltă, care mângâie şi care alină, cuvintele care dăruiesc bucurie, tărie şi trăire vie. Prinşi în jocul vieţii ca într-o horă mare ce ne cuprinde pe toţi, aşteptăm mereu ziua de mâine ca să rostim cuvintele pe care le purtăm în inimă, uitând că cele mai importante cuvinte se pot spune numai astăzi, acum, în clipa prezentă... Că ''mâine'' nu este niciodată mai potrivit decât astăzi să spui ceea ce simţi, ce doreşti şi ce vrei să dăruieşti. Din păcate unori amânăm, uităm sau ezităm să le spunem şi aşteptăm de la ceilalţi să ne spună cuvintele potrivite nevoilor noastre, cuvintele care să ne facă fericiţi şi să ne îndeplinească visurile, să ne fie mereu prezente în inimă chiar şi atunci când vocea lor nu poate să o mai facă sau să ne ierte tăcerile pe care noi nu am fi capabili să le iertăm lor. Şi tot uneori ne dorim mereu mai mult şi mai mult de la alţii, vrem să avem totul, toate răspunsurile posibile şi imposibile, totul mai repede, totul pe placul urechilor şi inimii noastre, tot ce e mai frumos şi mai uşor de obţinut... întotdeauna tot ce e mai bun pentru noi şi doar ceea ce ne convine sau ne prisoseşte pentru ei. Uităm că tot ceea ce spunem altora, bun sau rău, ni-se întoarce înapoi înmulţit, că luăm lumina cuvintelor de la alţi ca să avem ce da înapoi, uităm constant că suntem toţi însufleţiţi de aceaşi suflare Divină care a plămădit lumea asta prin Cuvânt. Prinşi în iureşul vieţii, uneori ezităm să rostim cuvintele potrivite atunci când clipa ni-le cere şi e un lucru uman şi firesc să se petreacă câte odată aşa, mai ales atunci când ne simţim nedreptăţiţi pentru că nu am primit mai din timp răspunsurile aşteptate a tot ceea ce am considerat că merităm, mai ales atunci când deşi am sperat în răspunsuri bune, în mai bine, în bunătate, în dăruire, în omenie şi în iubire până în ultima clipă în care ţineam în pumnul strâns cenuşa celor mai preţioase cuvinte... tot ce am primit în schimb ca răspuns a fost doar tăcere. Dar cuvintele sunt şi au fost întotdeauna în noi, în gândurile noastre pentru că şi cele mai profunde gânduri sunt făcute tot din cuvinte. Cuvintele sunt toate ale noastre, ceea ce rostim şi gândim nimeni nu ne poate lua. Ele sunt prezente mereu în frumuseţea gândurilor pe care le îmbrăţişăm, în zâmbetele şi în privirile pe care le primim ca răspuns citit pe chipurile celor dragi, în respiraţia vie a lumii şi în fiecare suflu pe care-l primim prin dar divin. Peste toate cele spuse sau nespuse, dincolo de sufletele care vin sau pleacă tăcând, cu noi rămâne Dumnezeu... şi cuvintele Lui care nu ne părăsesc niciodată. Timpul este un tiran invizibil ce nu crede în armistiţiu, în încremenire şi în aşteptare, nu se face prietenul nicicui şi nu da ca sigură ziua de mâine, nimănui. În goana lui totul este trecător, numai Iubirea, Dumnezeu şi cuvintele rămân veşnic. Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţă este să porţi cuvinte în inima pe care să nu mai ai cui le spune. Nu aştepta prea mult, nu şovăii şi nu amâna, s-ar putea să vină o zi în care cuvintele cuiva drag nu vor mai putea să-ţi pună zâmbetul pe chip sau să-ţi alunge lacrimile. Spune astăzi celor dragi ceea ce simţi că ai de spus, deoarece cuvintele rostite retroactiv nu au niciodată relevanţă! Timpul nu oferă o a două şansă, aceea de spune retroactiv, cuiva, ''Te Iubesc''. Câtă vreme mai ai suflu în plămâni şi cuvinte nerostite în inima, nu ezita să le spui şi mai ales să le trăieşti, pentru că ceea ce nu spui la timp, poate, nu vei mai putea spune, niciodată şi că ''mai târziu'' poate deveni uneori, prea târziu. Renunţă la tăcerea limitată a Eu-lui, pentru a te putea nemarginii în cuvintele celor dragi, pentru că orice ai crede că eşti, sau că nu eşti, că faci, sau că nu faci, că meriţi sau că nu meriţi... eşti mereu prezent în cuvintele de iubire din sufletul cuiva. Îndrăzneşte astăzi să le spui celor dragi cuvintele care-ţi cresc în liniştea inimii, pentru că va veni o vreme când cuvintele lor se vor transforma în amintiri. Fă din momentele petrecute alături de ei adevărate discursuri vii pentru o viaţă împlinită, trăită din inimă şi pentru inimă. Cuvintele sunt poteca dintre tine şi ceilalţi... o cale sigură ce uneşte cu adevărat inimile. Când îngerii tac, oamenii ar trebui să umple tăcerea cu ale lor cuvinte de iubire, de bunătate şi de frumuseţe. Acolo unde se rostesc cuvinte de iubire, raiul e la el acasă.
~ Imagine grafică şi text - EIN © ~