„Nici un om nu este o insula doar pentru sine'', spunea John Donne. Cu adevărat niciun om nu trăieşte doar pentru sine, toţi oamenii sunt conectaţi între ei la nivel cuantic, biologic şi relaţional. Totul în Univers este interconectat pentru că nimic nu poate exista cu adevărat în izolare. Peste toate sentimentele umane Iubirea este cel mai mare simţământ. Iubirea este liantul care uneşte, motivează şi întregeşte totul, fie că este vorba de acţiuni sau de sentimente. În viaţă, vine o zi în care realizezi că toate acţiunile pe care le-ai făcut şi le faci au fost şi sunt din şi pentru Iubire... Că fără acest sentiment sublim necesar ca apa şi oxigenul, nimic din ce faci nu prea are rost. Dacă te uiţi mai profund în inima ta realizezi că cel mai puternic ai fost motivat de Iubire. Motivat să lupţi mai mult, să poţi să dăruieşti mai mult celor pe care-i iubeşti, să poţi fii mereu prezent ca scut, pavăză şi braţe de sprijin atunci când ai fost chemat să o faci, să poţi pune un zâmbet sau să ştergi o lacrimă de pe chipurile sufletelor dragi ţie. De câte ori nu ai renunţat la dorinţele şi visurile tale din iubire, dorindu-ţi să-i vezi pe alţii mai fericiţi, fie măcar şi cu un pic? Ai făcut tot ceea ce este uman şi posibil din iubire riscând să-ţi pierzi uneori chiar propria identitate... pentru că cine nu a făcut asta măcar o dată în viaţa lui nu a simţit că trăieşte cu adevărat. Ai îndrăznit să faci tot ceea ce ai putut din iubire, pentru că dacă nu ai făcut-o ai fi ratat ocazia să te simţi cu adevărat om. Iubirea ţi-a fost aerul de sub aripile sufletului şi te-a ajutat să te ridici, căci fără iubire viaţa e doar un tărâş aspru pe un pământ pietruit în timp ce Iubirea este zborul cel mai înalt.
În societatea modernă, însă, se pune accentul tot mai mult pe individualism, pe egocentrism şi pe competiţie. Ţi se inoculează constant ideia că trebuie să faci totul numai pentru tine, pentru binele tău personal. Să fii mereu mai bun ca altul,''să îţi depăşeşti condiţia'' şi să îţi trăieşti viaţa numai in scopul realizarii dezideratelor proprii. Realizarea personală e un lucru esenţial în lumea materială, dar ai nevoie întotdeauna de cei din jur ca să înfăptuieşti asta, căci la ce bun să ajungi să te ''realizezi'' dacă nu va fi nimeni lângă tine la final? La ce bun să ai toate bogăţiile lumii dacă nu ai cu cine să le împărţi şi să te bucuri?
În multe ideologii spirituale cu precădere în unele mai noi de tip New Age eşti îndemnat să te iubeşti mai mult pe tine însuţi... şi ăsta nu e un lucru rău, dar eu cred că nu e bine să o faci dacă asta te îndepărtează de ceilalţi aşa cum nu este bine nici să-i iubeşti mai mult pe alţii în defavoarea ta. Realizarea prin iubire ar trebui să te conecteze şi mai mult cu cei pe care-i iubeşti nu să te izoleze sau chiar să te facă să te pierzi pe tine însuţi... nu-i aşa? Orice sistem social sau ideologic, orice învăţătură sprituală sau dogmă care ţinteşte să transforme omul într-o ''insula izolată'', prefăcând restul oamenilor în rivali, este egocentrist şi utopic iar oricine îl urmează riscă să rămână izolat la un moment dat. Este pur şi simplu o monstruozitate sufletească şi o imposibilitate de o inutilitate absolută. În umila mea opinie, cea mai bună cale care duce către realizarea sinelui este echilibrul in Iubire. Iubirea, nu neapărat faţă de un om, de o pasiune, de un lucru sau de un ideal, ci iubirea atotcuprinzătoare pentru tot şi toate. În toate lucrurile firii trebuie să existe echilibru. Iar Iubirea adevărată înseamnă echilibru între a dărui şi a primi. Nu poţi să dăruieşti iubire altora dacă nu o creşti mai întâi în tine, aşa cum nu poţi să o primeşti dacă sufletul ţi-e prea plin de tine însuţi. Echilibrul apare atunci când ceea ce ai în tine se reflectă în ceea ce este în afara ta. În fiecare om sălăşluieşte Iubirea Divină. Atunci când îi iubeşti pe cei din jur, cu adevărat iubeşti Divinitatea care se află şi în tine, iar atunci când te iubeşti pe tine însuţi iubeşti Divinitatea care se găseşte şi în ceilalţi. Pentru că există o singură Conştiinţa Infinită care se exprimă pe sine subiectiv prin TOŢI oamenii acestei lumi. ''Iubirea este totul'' se spune. Dar Iubirea nu este o posesiune sau o relaţie în care eşti, ci este o stare înalta a conştiinţei, este esenţa ta divină, aşa cum sufletul este entitatea care o cuprinde... entitatea de origine divină care eşti, care ai fost înainte de viaţa întrupată pe pământ şi care vei fi după existenţa ta umană. Fiecare suflet de pe acest pământ este un recipient al Iubirii Divine. Şi pentru că am primit de sus liberul arbitru avem astfel libertatea, să decidem câtă iubire să dăruim sau să primim în acest recipient minunat care este sufletul nostru. Iubirea adevărată înseamnă echilibru constant între ceea ce dai şi ceea ce primeşti... iar atunci când nu primeşti destulă iubire în viaţa ta se datorează faptului că nu oferi destulă iubire. Legea cauzalităţii este întotdeauna precisă ca o balanţă. La nivel subtil nu ai să primeşti niciodată mai mult decât dăruieşti. Caută întotdeauna să fii ca o balanţă atunci când iubeşti şi nu-ţi înclina ''galantarul'' în direcţia nepotrivită.
Nici un om nu este o insula izolată pentru că Iubirea ne uneşte pe toţi. Condiţia apei oceanului care uneşte toate insulele este condiţia corectă a omului. Şi dacă în viaţa asta suntem ca valul nu trebuie să uităm niciodată că în fapt suntem doar o manifestare temporară a oceanului. Iar apele oceanului sunt cele care asigura oxigenul acestei lumi. Iubirea şi Sufletul sunt ca apa şi oxigenul, fără ele viaţa nu poate exista.
Fie ca Iubirea să vă fie aerul de sub aripile sufletului şi să vă poarte cu bine şi cu fericire, departe de limitele care vă împiedică să vă înălţaţi!
~ Imagine grafică şi text - EIN © ~
Ştiinţa ne spune că viaţa de pe pământ s-a născut în valurile marilor, într-o zi cu soarele sus cam ca acesta! Soarele strălucea ca şi astăzi, dăruindu-şi lumina lui fără să ceară ceva în schimb, pământul i-a zâmbit şi a zis ''Hai să facem un Miracol!'' Şi aşa a apărut viaţa... şi aşa ai apărut şi TU aici pe pământ, ca un miracol de o frumuseţe neasemuită. Pentru că asta-i viaţa şi asta eşti tu – Un Miracol! Atunci când ai ochii inimii larg deschişi realizezi că miracolele nu sunt deloc rare şi începi să le vezi peste tot; În culorile vii ale unui câmp înflorit ce unduieşte sub mângâierea vântului, în apele oceanelor care au acelaşi PH cu sângele uman, în dansul jucăuş al norilor pe firmamentul albastru al cerului, în lumina răsăriturilor şi în pastelurile magice ale asfinţiturilor, în zâmbetele luminoase ale celor dragi, în mânuţa noului născut ce strânge gângurind mâna mamei lui, în cuvintele ziditoare care îţi înalţa şi îţi întăresc sufletul, în declaraţiile de iubire ale îndrăgostiţilor, în îmbrăţişări, în bunătate şi în omenie... şi în tot ceea ce e frumos şi îţi încânta deplin simţurile şi cugetul. Atunci când realizezi că totul în jurul tău este un miracol în plină desfăşurare şi că TU eşti parte integrantă din acel miracol, încetezi să te mai laşi dominat de griji şi temeri efemere şi începi te bucuri de fiecare clipă miraculoasă care îţi este dată aici pe pământ. Nu înceta niciodată să îţi trăieşti viaţa ca pe un miracol, nu uita niciodată ce eşti şi mai ales nu înceta să te bucuri de miracolul numit viaţă! Miracolele sunt peste tot, încearcă astăzi să vezi câte miracole sunt în jurul tău şi nicio supărare nu îţi va mai umbrii inima! Miracolul eşti TU... trăieşte-te deplin!
Imagine grafică şi text - EIN © ~
Câte tăceri ne asediază uneori în lipsa cuvintelor mult dorite şi aşteptate, câte amintiri putem cuprinde fără ele în singurătatea unui ceas? Câte visuri pierdem în tăcere pe drumurile vieţii? Câte dorinţe lăsăm să ne fie transformate în simboluri? Fără cuvintele dragi inimii, câte speranţe abandonăm la capătul privirilor?
În tăcerea cea mai profundă doar îngerii vorbesc. Din tăcerea încăpăţânată a oamenilor nu ia formă nici un cuvânt... doar absenţa, gol, şi pustiu mut. Uneori pierdem iremediabil de mult din esenţa clipelor petrecute alături de cineva drag pentru că uităm sau ezităm să spunem cuvintele potrivite, cuvintele care înfrumuseţează şi fericesc inima, cuvintele care ridică, zidesc şi înaltă, care mângâie şi care alină, cuvintele care dăruiesc bucurie, tărie şi trăire vie. Prinşi în jocul vieţii ca într-o horă mare ce ne cuprinde pe toţi, aşteptăm mereu ziua de mâine ca să rostim cuvintele pe care le purtăm în inimă, uitând că cele mai importante cuvinte se pot spune numai astăzi, acum, în clipa prezentă... Că ''mâine'' nu este niciodată mai potrivit decât astăzi să spui ceea ce simţi, ce doreşti şi ce vrei să dăruieşti. Din păcate unori amânăm, uităm sau ezităm să le spunem şi aşteptăm de la ceilalţi să ne spună cuvintele potrivite nevoilor noastre, cuvintele care să ne facă fericiţi şi să ne îndeplinească visurile, să ne fie mereu prezente în inimă chiar şi atunci când vocea lor nu poate să o mai facă sau să ne ierte tăcerile pe care noi nu am fi capabili să le iertăm lor. Şi tot uneori ne dorim mereu mai mult şi mai mult de la alţii, vrem să avem totul, toate răspunsurile posibile şi imposibile, totul mai repede, totul pe placul urechilor şi inimii noastre, tot ce e mai frumos şi mai uşor de obţinut... întotdeauna tot ce e mai bun pentru noi şi doar ceea ce ne convine sau ne prisoseşte pentru ei. Uităm că tot ceea ce spunem altora, bun sau rău, ni-se întoarce înapoi înmulţit, că luăm lumina cuvintelor de la alţi ca să avem ce da înapoi, uităm constant că suntem toţi însufleţiţi de aceaşi suflare Divină care a plămădit lumea asta prin Cuvânt. Prinşi în iureşul vieţii, uneori ezităm să rostim cuvintele potrivite atunci când clipa ni-le cere şi e un lucru uman şi firesc să se petreacă câte odată aşa, mai ales atunci când ne simţim nedreptăţiţi pentru că nu am primit mai din timp răspunsurile aşteptate a tot ceea ce am considerat că merităm, mai ales atunci când deşi am sperat în răspunsuri bune, în mai bine, în bunătate, în dăruire, în omenie şi în iubire până în ultima clipă în care ţineam în pumnul strâns cenuşa celor mai preţioase cuvinte... tot ce am primit în schimb ca răspuns a fost doar tăcere. Dar cuvintele sunt şi au fost întotdeauna în noi, în gândurile noastre pentru că şi cele mai profunde gânduri sunt făcute tot din cuvinte. Cuvintele sunt toate ale noastre, ceea ce rostim şi gândim nimeni nu ne poate lua. Ele sunt prezente mereu în frumuseţea gândurilor pe care le îmbrăţişăm, în zâmbetele şi în privirile pe care le primim ca răspuns citit pe chipurile celor dragi, în respiraţia vie a lumii şi în fiecare suflu pe care-l primim prin dar divin. Peste toate cele spuse sau nespuse, dincolo de sufletele care vin sau pleacă tăcând, cu noi rămâne Dumnezeu... şi cuvintele Lui care nu ne părăsesc niciodată. Timpul este un tiran invizibil ce nu crede în armistiţiu, în încremenire şi în aşteptare, nu se face prietenul nicicui şi nu da ca sigură ziua de mâine, nimănui. În goana lui totul este trecător, numai Iubirea, Dumnezeu şi cuvintele rămân veşnic. Unul dintre cele mai grele lucruri în viaţă este să porţi cuvinte în inima pe care să nu mai ai cui le spune. Nu aştepta prea mult, nu şovăii şi nu amâna, s-ar putea să vină o zi în care cuvintele cuiva drag nu vor mai putea să-ţi pună zâmbetul pe chip sau să-ţi alunge lacrimile. Spune astăzi celor dragi ceea ce simţi că ai de spus, deoarece cuvintele rostite retroactiv nu au niciodată relevanţă! Timpul nu oferă o a două şansă, aceea de spune retroactiv, cuiva, ''Te Iubesc''. Câtă vreme mai ai suflu în plămâni şi cuvinte nerostite în inima, nu ezita să le spui şi mai ales să le trăieşti, pentru că ceea ce nu spui la timp, poate, nu vei mai putea spune, niciodată şi că ''mai târziu'' poate deveni uneori, prea târziu. Renunţă la tăcerea limitată a Eu-lui, pentru a te putea nemarginii în cuvintele celor dragi, pentru că orice ai crede că eşti, sau că nu eşti, că faci, sau că nu faci, că meriţi sau că nu meriţi... eşti mereu prezent în cuvintele de iubire din sufletul cuiva. Îndrăzneşte astăzi să le spui celor dragi cuvintele care-ţi cresc în liniştea inimii, pentru că va veni o vreme când cuvintele lor se vor transforma în amintiri. Fă din momentele petrecute alături de ei adevărate discursuri vii pentru o viaţă împlinită, trăită din inimă şi pentru inimă. Cuvintele sunt poteca dintre tine şi ceilalţi... o cale sigură ce uneşte cu adevărat inimile. Când îngerii tac, oamenii ar trebui să umple tăcerea cu ale lor cuvinte de iubire, de bunătate şi de frumuseţe. Acolo unde se rostesc cuvinte de iubire, raiul e la el acasă.
~ Imagine grafică şi text - EIN © ~
