...[
- Spune-mi suflete, dacă cineva ți-ar opri speranța, ce altceva
ți-ar mai purta pașii înainte?
-
Speranța nu poate fi oprită pentru că nu cunoaște armistiții. E
destinația tuturor dorințelor, dulcea amăgire de sub tălpile
noastre. E poteca fără odihnă peste care pășim uneori cu
naivitatea unui copil ce nu realizează că înaintează printr-o
livadă de cruci. E mătasea care îmbracă frumos chiar și visele
moarte.
Odată cu respirația ce învârte
inelul gândurilor între creier și
inimă, între dorințe și așteptări, sperăm în fiecare clipă,
în fiecare zi, în fiecare noapte și apoi în fiecare dimineață
turnăm în noi speranțe așa cum punem zahar în cafea pentru că
nu suportăm ușor gustul amar al incertitudinii. Pentru că nu putem
avea niciodată garanția că dincolo de o durere ne așteaptă
soarele sau poate doar alte furtuni. Fără acordul sufletului
incertitudinea face parte din condiția umană și reușește uneori
să ne rătăcească speranțele. Importat este să nu o lăsăm
niciodată să ne condiționeze pașii sufletului. De-a lungul
drumului vieții, chiar de-ar fi să ne rătăcim toate speranțele,
tot nu rămânem fără nimic. Ne rămân intențiile, ne rămâne
voința, ne rămâne sufletul. Reinventându-se, căutând mereu alte
poteci, sufletul va merge înainte. Peste vidul absenței
speranțelor, intențiile se vor face aripi. Purtat de ele, negreșit
omul va ajunge la liman dar nu pentru că a reușit să evite toate
eșecurile, ci pentru că s-a saturat să-i curgă prea mult timp
prin vene. Nu putem atinge tărâmul speranțelor împlinite până
nu ne sângerează mai întâi tălpile pe drumul spinos al
deznădejdii. Suntem oameni, dar putem să ne fim propriul înger sau
propriul demon. Propria lumină sau propriul întuneric.
Dincolo
de dorințe, dincolo de așteptări, de incertitudini și de
speranțe, indiferent dacă alegem să mergem pe calea fericirii sau
a tristeții, cantitatea zbaterii va fi întotdeauna egală.]...
~
E.I.N ~
