...[ Afară ploaia continuă să cadă peste oraş fredonând acelaşi ritm al stropilor de apă vechi de când e lumea. Prin fereastra aburită a cofetăriei în care ne refugiasem se zăreau siluetele fantomatice ale trecătorilor ce îşi grăbeau paşii în căutarea unui acoperiş vremelnic. Cofetăria de cartier era mică şi modestă, iar în loc de arome de prăjituri, în aer plutea un iz reavăn de haine ude.
- Ceaiul ăsta nu are niciun gust, aş da orice pentru o ceaşcă de Earl Gray cu miere, lămâie şi un strop lapte, am spus eu gustând vădit dezamăgit de apa slab colorată şi inodoră pe care o plătisem cu titlul de ceai.
- Eu zic că e cel mai bun ceai din lume. Ştii de ce? Pentru că îl beau alături de tine, spuse ea amestecând de zor în ceaşca albă ce scotea firişoare subţiri de aburi.
O priveam cu atenţie şi mă frapa naturaleţea ei în acele momente, fata nu încerca în nici un fel să fie artificială. Nu schiţase până acum nici cel mai mic gest pentru a-şi retuşa imaginea. Bobiţe mici de ploaie ca nişte perle i se adunau în breton iar ea nici măcar nu se sinchisea să le şteargă. Apoi brusc, mă privi în ochi cu seriozitatea unui copil ce îşi tăgăduia năzbâtia şi continuă:
- Ar trebui să fii mai recunoscător pentru ceea ce primeşti, artistule. Vezi tu, viaţa nu ne dă întotdeauna ceea ce-i cerem, dar asta nu trebuie sa ne împiedice să învăţăm să preţuim tot ceea ce primim de la clipa prezentă, altfel nemulţumirile se acumuleaza si ne înlănţuiesc paşii în ceaţa neîmplinirilor cotidiene. Inima omului nu este niciodată mulţumită cu ceea ce-i da viaţa în clipa prezentă. Rar reuşeşte să vadă ceea ce are, vrea întotdeauna mai mult, trăieşte blamându-şi trecutul şi priveşte neîncrezătoare spre viitor iar de aici îi vine şi propria nemulţumire ce o tulbură până la lacrimi de multe ori. Din defazarea între ceea ce are şi ceea ce nutreşte să primească, i se naşte nefericirea. Doar pentru că bate se simte îndreptăţită să primească orice vrea, chiar şi atunci când cere imposibilul. Abia după ce învaţă să fie recunoscătore pentru fiecare respiraţie primită se elibereză de nemulţumirile ce o ţin captivă în deziluzii. Uite, uneori îmi amintesc de copilăria mea, de gustul dulce acrişor al merelor mici pe care le primeam de la mama mea. Nu o aveam decât pe ea, locuiam amândouă într-o mansardă mică, rece şi întunecată şi eram mai sărace decât prevedea legea. Mama muncea mult spălând scările blocurilor şi uneori o duceam atât de greu cu banii încât ajungeam la şcoală doar cu un măr în ghiozdan în loc de pachet pentru prânz. Îmi venea să dau cu viaţa de pământ de ciuda când mă uităm la colegele mele care veneau cu prăjituri savant ambalate şi aş fi vrut şi eu să pot să mă bucur de aşa ceva măcar din când în când. Înainte de a pleca către şcoală, într-o dimineaţă rece de februarie am întrebat-o de ce nu primesc şi eu o prăjitură la pachet măcar o zi pe săptămână, mama m-a luat în braţe şi mi-a spus că trebuie să avem mereu răbdare, că viaţa nu e o poveste în care toate dorinţele se îndeplinesc, că trebuie să apreciem orice dar facut cu iubire, oricât ar fi de mic. Apoi m-a pupat pe frunte şi mi-a pus zâmbind în ghiozadan un măr, pentru că atât a putut ea să îmi ofere atunci, ceea ce nu înţelegeam eu deplin în momentele acelea era că îmi dădea acel măr o dată cu toată iubirea ei. Copilăria mea a fost o luptă pe stomacul gol cu viaţa. În cele mai frumoase vise ale mele îmi închipuiam că eram închisă într-o cofetărie şi puteam să mă înfrupt pe săturate din toate prăjiturile. Nu am primit aproape nimic din ceea ce mi-am dorit în anii aceia săraci însă nu mi-a lipsit niciodată iubirea mamei mele. Iar mărul pus în fiecare zi cu iubire în ghiozdan de mama mea era lecţia pe care mi-o dădea viaţa arătându-mi că lucrurile mici, dacă sunt apreciate pot aduce multă lumină în suflet chiar şi în cele mai întunecate momente. Când am împlinit 12 ani mama a murit într-un accident stupid şi de atunci nu a mai avut cine să îmi dea cu iubire, un măr pe zi. Astăzi, pentru o clipă în care să o îmbrăţişez cu obrazul lipit de umărul ei şi să primesc un măr cu iubire,... aş da toate cofetăriile din lume!
Am tăcut înghiţind în sec. O mie de ciocane pneumatice îmi sfărâmau tâmplele. Într-un târziu am afişat un zâmbet forţat şi i-am spus:
- Da, ai dreptate, până la urmă ăsta poate că este cel mai bun ceai din lume. ]...
~ EIN © ~ ( ''Ploaia Amară'' - fragment )
No comments:
Post a Comment