''Toamnă pentru frunze''

Ca o frunză adusă de vânt,
Lipită de fereastra ta,
O mie și una de culori ți-aș arăta,
Să-ți facă inima din nou să bată,
În ritmul anotimpurilor de altă dată,
Când te iubeam și mă iubeai ca niciodată,
Și nu știam că toamna pentru frunze înseamnă sfârșit de soartă.
Acum a ta absență,... e mai mult o prezență.

~ EIN ~ 

--------------------------------

"Autumn for leaves"

 

Like a leaf blown by the wind,
Sticking to your window  
A thousand and one colors I would show you,
To make your heart beat again,
In the rhythm of the seasons of another time,
When I loved you and you loved me like never before,
And we didn't know that autumn for leaves means the end of fate. Now your absence is more like a presence.
 

~ EIN ~

''Direcția opusă''

Viața fiecărui suflet muritor este dăruită cu câteva momente speciale, unice, abisale, atât de profunde și de intense încât dacă reușește să le trăiască din plin îi vor ajunge chiar și pentru câteva vieți ca sa le rememoreze.
Clipește, privește în altă parte sau fi absent și clipa aceea magică se va estompa în eternitate fără ca tu să o fi trăit din plin.
Când momentul tău magic te atinge, NU vâsli în direcția opusa!
~ EIN ~ 

====================================================================
The life of every mortal soul is gifted with a few special, unique, abysmal moments, so deep and intense that if he manages to live them to the fullest they will even last him a few lifetimes to remember them. Blink, look away or be absent and that magical moment will fade into eternity without you having lived it to the fullest. When your magic moment touches you, DO NOT row in the opposite direction!

~ EIN ~

''Amurg de vise''

 

Acolo unde visele se duc să moară nu e un loc real,

Nu e nici întuneric, nici lumină, nici iarnă și nici vară,

Nici iubire, nici suflet, nici inimă și nici trăire,

Nici soare cald, nici ploaie dulce și nici vânt,

Nici declarații de iubire, nici așteptări, nici vorbe calde, nicio speranță pe pământ,

Nici flori alese, nici lumânări aprinse, nici o promisiune, nici un cuvânt.

Căci visului neîndeplinit ce moare încet plecând în șoaptă de la tine,

Nu-i e nici rău, nu-i e nici bine,

Iar în locul în care s-a dus să apună mai are doar atât cât a purtat cu sine.

---------------

Viața-i doar un vis între două infinituri cuprins. Cel de dinainte de noi și cel de după.

Între infinituri, visul vieții este recompensa și scopul.

Fără vise, inevitabil suntem singuri pe lume iar orice moment pierdut, în urma lăsat, e doar un timp aiurea consumat.

Visează-ți  viața și trăiește-ți visul!

~ ''Amurg de vise'' - Desen în creion și pigment de cupru. Imagine și text © ~ EIN ~

-------------------------------------------------------

Twilight of dreams

There, where dreams are go to die is not a real place,

There's no darkness, no light, no winter, no summer,

No love, no soul, no heart and no life,

No warm sun, no sweet rain, no wind,

No declarations of love, no expectations, no warm words, no hope on earth,

No choosed flowers, no candles lit, no promises, no word.

Because the unfulfilled dream that slowly dies, whispering away from you, is neither bad nor good, 

And in the place where he went to set, he only has as much as he carried with him.

-----------------

Life is just a dream between two infinities contained. The one before us and the one after. Between the infinities, the dream of life is the reward and the goal. Without dreams, we are inevitably alone in the world and every moment lost, left behind, it's just a wasted time.

Dream your life and live your dream!

Drawing in pencil and copper pigment. Image and text © ~ EIN ~

-----------------------------------------------------------------

Tramonto dei sogni

La, dove i sogni vanno a morire non è un posto reale,

Non c'è né oscurità né luce, né inverno né estate,

Niente amore, niente anima, niente cuore e niente vita,

Nessun sole caldo, nessuna pioggia dolce e nessun vento,

Nessuna dichiarazione d'amore, nessuna aspettativa, nessuna parola calda, nessuna speranza sulla terra,

Nessun fiore raccolto, nessuna candela accesa, nessuna parola, nessuna promessa.

Per il sogno irrealizzato che muore lentamente, sussurrandoti piano,

Non gli e né male, né bene,

Perche nel luogo in cui è andato a tramontare, ha solo ciò che ha portato con sé.

------------------

La vita è solo un sogno racchiuso tra due infiniti. Quello prima di noi e quello dopo. Tra gli infiniti, il sogno della vita è la ricompensa e la meta. Senza sogni siamo inevitabilmente soli al mondo e ogni momento perso, lasciato alle spalle, è solo tempo sprecato.

Sogna la tua vita e vivi il tuo sogno!

~ Disegno a matita e pigmento di rame. Immagine e testo © ~ EIN ~

" Ninsoare tăcută "

Din întâmplare, ne vom întâlni într-o tăcută ninsoare.
Am să îți zâmbesc ușor, așa ca pentru ultima oară.
Iar tu vei trece mai departe neobservând că în mine ninge cu atâta dor.   

Desen în creion și pigment de cupru ~ EIN ~
-----------------------------
By chance, we will meet again in a silent snowfall.
I will smile to you lightly, like for the last time.
And you'll move on without noticing that in me is snowing with so much longing.

~ Silent snowfall ~ Drawing in pencil and copper pigment ~ EIN ~
------------------------------------------
Ci incontreremo per caso in una nevicata silenziosa. Ti sorriderò  leggermente, come per l'ultima volta.
E tu andrai via senza accorgerti che in me sta nevicando con tanta nostalgia.

~Nevicata silenziosa- Disegno a matita e pigmento di rame ~ EIN ~

 

''Iluzie''

Sunt tot ce vezi și nimic.
Sunt apropierea și depărtarea toată.
Sunt absența ce-ți cheamă prezența,
Sunt ora, secunda și minutul.
Sunt dorul care îți înfierbântă așternutul.
Sunt norul ce trece ascunzând luna pe cer.
Sunt vântul singuratic și stingher.
Sunt pulberea împrăștiata sub pasul tău efemer.
Sunt frunza ce-ți cade pe umăr în parcul golit.
Sunt iedera sălbatică ce se suie pe zid.                  
Sunt ploaia ce plânge în timp ce visezi.
Sunt melodia suavă pe care o dansezi.
Sunt dorința ce nu cunoaște distanțe.
Sunt umbra ce se joacă printre raze.
Sunt bucuria simplă a unui gest timid,
Sunt speranța care niciodată nu te-a părăsit.
Sunt soarele ce luminează și după apus.
Sunt consolarea unei lacrimi și preludiul unui surâs.
Sunt toate astea,... și nimic atunci când privirea te minte,
Căci lumea asta e doar o iluzie ce încearcă mereu sa te schimbe.

~ EIN~

''Memento mori''

 

În galop cu timpul înconjurându-ne cu prezența ei viața curge prin noi însuflețind vidul.
Rătăciți printre vise, speranțe, pasiune, teamă, toate strânse într-un suflet stingher, așteptăm fericirea,... să ne pice din cer.
Suntem tot și nimic predestinați să ne pierdem în iluzii nebune, ca stropii de ploaie suntem simpli trecători prin lume.
Fii mereu pe fază! Idea de bază nimeni nu ți-o spune: Memento mori.
Trăiește azi.
Iubește azi.
Mâine, negreșit, soarele tău va apune.

Imagine și text ~ EIN ~

''Zidul sentimentelor''

 

Înaintea cuvântului a fost gândul iar înainte de toate a fost mintea. Trăim într-un univers mental unde nimic nu poate exista fără o minte care să perceapă existența, să o analizeze, să-i dea dimensiune, profunzime, formă și culoare. Așa a fost încă de la facerea lumii. Gândim, dorim, trăim, visăm, sperăm, în fiecare zi emitem aproximativ 40.000 de gânduri. Peste 99% din ele sunt strict legate și manipulate de realitatea materială care ne înconjoară și doar 1% sunt de natură spirituală, contemplativă, sau meditativă. Dar realitatea este întotdeauna mai mult decât putem vedea, accepta sau crede. Între noi și realitate stă doar gândirea noastră. Iar gândirea poate fi mereu influențată sau chiar programată. Captivi între conformare socială și plăcerile noastre vinovate suntem înlănțuiți de propria  minte pentru că trăim constant în iluzia lumii care ne înconjoară. Oamenii lumii cară cu ei poveri mentale oriunde ar merge și ajung să se obișnuiască cu orice jug. După un timp uni ajung să creadă că libertatea este de fapt sclavie, injustiția este dreptate și minciuna este adevăr. Cu cât se gândesc mai puțin la libertatea lor mentală cu atât mai mult le crește toleranța față de opresiune, manipulare și minciună. Credințele umane, dogmele și ideile fixe sunt închisorile minții din care prea puțini reușesc să evadeze.  Astăzi, noi cei puțini cu inimii vii și minți libere am ajuns să facem slalom cu tălpile sufletului goale și cu inima în palme întinsă spre dăruire printre oameni cu minți confuze înghețate în iluziile acestei lumi. Într-o societate inversată, sentimentele și simțirile, mai ales cele care dau o falsă senzație de siguranță au ajuns să primeze asupra logosului și cogniției. Nu poți fi liber niciodată dacă nu ai o minte liberă, deschisă către adevăr, posibilități și potențial. Adevărul nu ține niciodată cont de sentimentele umane. Pentru că este peste ele. De cealaltă parte a zidului sentimentelor stă logica și adevărul. Forța creatoare a libertății mentale este în noi toți și este disperată să se exprime. La final de zi, fiecare îmbrățișează doar energia cu care rezonează!

''Zidul sentimentelor'' - Imagine și text ~ EIN ~

''Rămășițe''

 

 

Ce vânt rece îmi ești.

Ce ploaie grea.

Ce chin.

Vorba ți-e toată numai miere dar fapta ți-e pelin.

Cu ce mână de piatră îmi vinzi iubirea?

Cu ce inimă de ghiață fericirea?

Te ascunzi sub zâmbete copilărești,

Ucizi speranțe, împietrești pe buze poezia,

Stârnești în simțurile mele doar urgia.

Promisiuni deșarte mii și mii,

Dorințele mele înfrânte - închisori întunecate.

Joci fără milă, chiar și în gând mă minți râzând.

Funambulă inima-mi tresaltă.

Căzând, picioarele de lut aripi să zbor nu-mi mai dau.

Iubirea ta, valiză abandonată într-o străină haltă.

Acolo unde mi-se termină suferința începi tu.

Pentru câtă noapte mă așteaptă încă, mai multe stele cad în mare,

Pentru câtă singurătate și strânsoare, mai multă disperare.

Cenușă de vise, amintiri cu ghimpi, lacrimi amare,

Mila îngenunchiată în mine ce în sfârșit redevine iertare,

Munți de suspine și o speranță pe care tu nu ai să o poți înțelege vreodată,... 

E tot ce mi-a mai rămas de la tine!

''Rămășițe'' ~Imagine si text EIN~

''Când inima te trage de mânecă''

Cât de fragilă devine inima atunci când nu primește de la alții ceea ce crede că i-se cuvine?
Tu INIMĂ, încetează sa te mai aștepți pe tine din partea oamenilor!
Pe măsură ce timpul trece în fuga lui neoprită încă de nimeni și nimic și ia cu el totul într-o singură secundă, inima adevărată nu își dorește mai mulți bani sau mai multe bogății materiale lumești,... ci își dorește mai mult timp!
Timp pentru ea, timp pentru a iubi, pentru a se bucura de totul totului pe care îl simte și îl trăiește așa cum știe numai ea.
Timp pentru a Fi mai mult, nu timp pentru a avea mai mult!
Pentru că inima știe mai mult decât își imaginează mintea, inima știe că nimic nu are în viată în afară de clipa de acum și știe cel mai bine că ceea ce îi refuzi în puterea clipei nimeni și nimic nu îi poate da ori aduce înapoi. Când inima te trage de mânecă, fă bine și întreabă-o: Tu INIMĂ, ce iți dorești cu adevărat acum?

Imagine și text
~ E.I.N ~

''Strânsoarea înclinațiilor''

Poate că nu ți-am mai spus de mult cât te iubesc,
Poate din obișnuință,
Poate din firescul de a fi parte din tine,
Poate din credința care ne-a ținut mereu rai îmbrățișat la rău dar și la bine.

Poate că nu ți-am spus de mult cât te iubesc din vina rutinei care ne obișnuiește până și cu cea mai cronică singurătate, poate din naivitate sau poate din frica de a-ți uita albastrul privirilor dincolo de nori, dincolo de eternitate.

Poate nu ți-am spus că te iubesc imponderabil, așa de înalt încât la fiecare despărțire sufăr un fel de cădere pe care numai tu o poți atenua.
Poate că nu ți-am spus cât te iubesc sub greutatea cuvântului Dor care niciodată nu minte, dar care mă strivește între cearceafuri pline insomnii și suferințe.

Poate că nu ți-am spus cât te iubesc sub jurământul simțămintelor,
Dincolo de orice gând, de cuvânt, de bariera vanităților lumești,
Simțind că doar atunci când te iubesc mai mult, există mai mult.
Poate că nu ți-am spus cât de mult te iubesc în strânsoarea înclinațiilor mele copilărești,
iar astăzi, la jumătatea unei singurătăți,... tu de care parte ești?

Imagine și text
~ E.I.N ~

''Direcţia bună''

 

Viaţa noastră pe Pământ e scurtă şi plină de încercări. Avem doar câteva zeci de ani (vreo 7-8 în cazurile cele mai bune) în care putem să trăim frumos, să ne împlinim visele, să ne atingem potențialul, să ne transformăm în oamenii de care cei din jur au nevoie. În cele câteva zeci de ani trebuie să-i iubim pe cei dragi, să ne urmărim idealurile, să dezamăgim cât mai puține suflete, să greșim de câteva ori şi să o luăm de fiecare dată de la capăt încercând să facem lucrurile să meargă în direcția bună. Orice lucru care ţi se întâmplă, bun sau rău, te pregăteşte pentru un moment care urmează să vină. Viața este prea scurtă pentru a o petrece cu oameni care privesc în altă direcţie decît tine. Dacă cineva te vrea în viața lui, îţi va face cu iubire loc în ea, nu va trebui să te lupţi tu pentru un loc acolo. Niciodată, dar niciodată, nu încerca să intri cu forţa în sufletul cuiva care trece cu vederea valoarea sufletului tău. Nu există nicio îndoială că anumiți oameni pot si ne vor da viața peste cap prin refuzul lor de a se lăsa iubiți sau măcar de a dialoga cu ei. Însă încercarea de a schimba ceea ce nu nu mai poate fi schimbat, dorind să facem ca lucrurile să fie așa cum ne imaginăm noi, nu funcționează de cele mai multe în situații reale. Viata nu este un film. Adevărul este că de cele mai multe ori nu poți schimba situații și nici nu poți schimba oamenii. Doare când te gândești, însă acesta este adevărul și trebuie acceptat mereu. Tot ce poți face mai bine în momentul de încercare maximă este să respiri încet, profund, să încerci să te detașezi, să accepți că așa stă viața și că lucrurile merg mai departe orice am gândi noi. Amintește-ți mereu că prieteni adevărați nu-ţi sunt cei ce sunt lângă tine când ești fericit, ci cei care îți sunt aproape când ţi-e cel mai greu. Fă tot posibilul să ai alături de umărul şi de inima ta, oameni care privesc în aceeași direcție ca şi tine!
 

~EIN~

 

''Valsul vieții''

Printre sclipirile trecătoarelor clipe viața ne prinde în ritmul ei ca într-un vals. Ne rotește, ne apropie, ne desparte, ne urcă și ne coboară, ne schimbă pașii, ne schimbă privirile, ne schimbă stările, ne unește într-un sărut și ne topește într-o lacrimă, ne schimbă așteptările, ne schimbă partenerii, dar oricât ne-ar suci și ne-ar învârti nu ne poate schimba niciodată amintirile.    

Atâta vreme cât ești prins în valsul vieții nu uita că orice vals are un început și un sfârșit. Timpul nu dansează cu nimeni la infinit, timpul este un încasator de datorii. Zâmbește, dansează și visează, caută-ți seninul în ochii celor dragi și mai ales ai grijă să îți faci amintiri frumoase în fiecare zi. Nu ezita să-ți trăiești viața cât vrei,... și să vrei cât trăiești!

Imagine și text ~ E.I.N ~ 

============

Life's Waltz

Among the flashes of the passing moments, life catches us in its rhythm like a waltz. It rotates us, brings us closer, separates us, raises and lowers us, changes our steps, changes our perspectives, changes our moods, unites us in a kiss and melts us into a tear, changes our expectations, changes our partners, but no matter how much it twists and turns us, it can never change our memories.  

As long as you are caught in the waltz of life, don't forget that every waltz has a beginning and an end. Time does not dance with anyone indefinitely, time is a debt collector. Smile, dance and dream, look for your serenity in the eyes of your loved ones and especially be aware to make you beautiful memories every day. Do not hesitate to live your life as long as you want, ... and to want as long as you live! 

 

Image and text ~ E.I.N ~

=================

 

Il valzer della vita 

 

Tra i lampi dei momenti che passano, la vita ci cattura nel suo ritmo come un valzer. Ci ruota, ci avvicina, ci separa, ci alza e ci abbassa, cambia i nostri passi, cambia le nostre prospettive, cambia i nostri stati d'animo, ci unisce in un bacio e ci scioglie in una lacrima, cambia le nostre aspettative, cambia i nostri partner, ma no importa quanto ci distorca e ci trasforma, non potrà mai cambiare i nostri ricordi.  

Finché sei preso nel valzer della vita, non dimenticare che ogni valzer ha un inizio e una fine. Il tempo non balla con nessuno all'infinito, il tempo è un esattore. Sorridi, balla e sogna, cerca la tua serenità negli occhi dei tuoi cari e soprattutto sii consapevole di farti ogni giorno bei ricordi. Non esitare a vivere la tua vita finché vuoi,... e a volere finché vivi!

 

Immagine e testo ~ E.I.N ~

 

''Profundis''

 

Trăim, sperăm, râdem sau plângem, sub greutatea propriului EU mai devreme sau mai târziu aripile sufletului tot ni le frângem,...Uneori atât de tare încât după ultima respirație nici măcar diavolul nu ne poate spune cât de jos putem ajunge. Neîncetat secunda bate, timpul ne șterge din amintiri numele, chipul și cuvântul. După 100 de ani oare îi mai pasă cuiva dacă am fost buni, răi sau măcar dacă am avut dreptate?

 

Poate că nu există cu adevărat în lumea asta nici prea multă iubire și nici destulă speranță, ci doar foame în creier, pofte în inimi și în rest peste tot cercul pământului doar oceane profunde de ură și nori gri de intoleranță. Dar oricât de tulburi ar fi apele poate că ar trebui să nu uităm că în ochiul furtunii se găsește întotdeauna calmul vântului,... și dacă reușim să zâmbim din al nostru adânc, măcar un pic, măcar din când în când, dacă reușim să ne oferim, să ajutăm, să zidim, atunci cu siguranță primim de la viață măcar gramul de iubire pe care îl dăruim cu temei. 

Peste toate adâncimile existenței, scopul abisal al vieții este să ne facem un scop din a ne bucura de fiecare minut al ei.

 

Imagine și text ~ EIN ~

''Vise amăgitoare''

Poate că suntem toți bolnavi cronici și nu ne mai vindecăm niciodată de neiubire iar în loc de compasiune dăm lumii înapoi doar satisfacții bolnave pentru orice cotidiană nenorocire.

Poate am uitat demult că mâna întinsă a dăruire poartă în gestul ei firesc cea mai umană simțire. 

Poate că ne curg prin vene doar pofte materiale și alergăm bezmetici după vise amăgitoare încât am uitat să mai zâmbim sincer și să apreciem lângă noi o inimă iubitoare.  

Poate că atât de falsă ne este complezența încât cuvântul Dor nu mai aduce pe nimeni înapoi iar cuvântul Iubesc nu mai garantează prezența. 

Poate că am devenit prea încrezuți, prea competitivi, prea hoți ca să vedem că mania noastră cea mai ascunsă este să ne comparăm constant cu toți.  

Poate dintr-o nefericită întâmplare a sorții am căzut captivi într-o cețoasă amnezie și orbecăind prin ea fără speranțe ne-am uitat complet copilăria cu tot alaiul ei de bucurii, farmec și încântare. 

Poate că era mai bine dacă ne nășteam bătrâni, astfel cu viața curgându-ne invers de la înțelepciune către inocența nu am mai fi văzut peste tot în loc de petale doar spini.

 

~ E.I.N.~

==================

'' Deceiving dreams ''

Maybe we are all chronically ill and we never heal from unlove and instead of compassion we give back to the world only sick satisfactions for any daily misfortune.
Maybe we forgot a long time ago that a giving hand carries in its good gesture the most natural feeling.
Maybe only material lusts flow hard through our veins and we run wild after deceiving dreams so that we forgot to smile sincerely and appreciate a loving heart.
Maybe we are so false in our complacency that the word missing can no longer bring anyone back and the word love can no longer guarantee the presence.
Maybe we have all become too arrogant, too competitive, too thieves to see that our most hidden guilt is that we are constantly compare to everyone.
Maybe by an unfortunate coincidence we fell captive in a hazy amnesia and blinding through it without hope we completely forgot our childhood with all its procession of joy, charm and delight.

Maybe it was better if we were born old so with life flowing backwards from wisdom to innocence we would not have seen everywhere instead of petals only thorns.

~ E.I.N.~

 

''Bruma lui Octombrie''

 

 

Nu poți grăbi rotirea anotimpurilor. Respiră lent când nedreptatea te fugărește. Învață să aștepți, timpul nu ia prizonieri.
Când lumea ți-e străină, pleacă. Cel ce te iubește îți simte întotdeauna lipsa, dorul lui este îmbrățișarea absenței tale.
Cel care te-a abandonat, iți merită uitarea. Căuta doar ceea ce ofereai nu ceea ce erai. Amintirea lui se va estompa în timp ca bruma lui octombrie. Golul pe care îl va lasa peste ani, îți trebuie.
Te-ai născut fără să alegi dar alegi ca să poți să trăiești. Ești liber din naștere dar ai uitat, nu trebuie să fi nicăieri și cu nimeni dacă nu vrei. Nu ești obligat să-l salvezi pe cel ce nu vrea să fie salvat. Dacă o faci totuși, fii pregătit să te afunzi în mocirla lui.
Visează cu precauție. Prezentul a fost creat din imperfecțiunile de ieri. Visele sunt plasa de siguranță a iluziilor.  Existența este cel mai mare paradox și chiar dacă totul pare o mare iluzie, asta nu înseamnă că iluzia nu există.
Trăiește-ți viața, nu lasă viața să te trăiască. Fă-ți propria muzică din foșnetul frunzelor trecute. Ai încă atâta toamnă în față!

 ~ E.I.N ~

===========================================

 ''October mist''

You can't rush the rotation of the seasons. Breathe slowly when injustice drives you fast. Learn to wait, time does not take prisoners.

When the world is foreign to you, leave. The one who loves you always misses you, his longing is the embrace of your absence.
The one who abandoned you is worth forgetting. He was looking only for what you offered, not what you were. His memory will fade over time like October mist. The gap he will leave over the years, you need.
You were born without choosing but you choose so that you can live. You are free from birth but you forgot, you don't have to be anywhere and with anyone if you don't want to. You are not obliged to save the one who does not want to be saved. If you do, however, be prepared to sink into his mire.
Dream with caution. The present was created from yesterday's imperfections. Dreams are the safety net of illusions. Existence is the biggest paradox and even if everything seems like a great illusion, that does not mean that the illusion does not exist.
Live your life, don't let life live you. Make your own music from the rustle of past leaves. You still have so much autumn ahead of you!

~ EIN ~

================================================ 

“Nebbia d'ottobre''

Non puoi affrettare la rotazione delle stagioni. Respira lentamente quando l'ingiustizia ti sbriga. Impara ad aspettare, il tempo non fa prigionieri.

Quando il mondo ti è estraneo, vattene. Chi ti ama sente sempre la tua mancanza, il suo amore è abbraccio della tua assenza.
Vale la pena dimenticare quello che ti ha abbandonato. Cercava solo quello che hai offerto, non quello che eri. La sua memoria svanirà nel tempo come la nebbia d'ottobre. Il divario che lascerà negli anni, ti serve.
Sei nato senza scegliere ma scegli per poter vivere. Sei libero dalla nascita ma hai dimenticato, non devi essere da nessuna parte e con nessuno se non vuoi. Non sei obbligato a salvare chi non vuole essere salvato. Se lo fai, tuttavia, preparati ad affondare nel suo fango.
Sogna con cautela: il presente nasce dalle imperfezioni di ieri. I sogni sono la rete di sicurezza delle illusioni. L'esistenza è il più grande paradosso e anche se tutto sembra una grande illusione, ciò non significa che l'illusione non esista.
Vivi la tua vita, non lasciare che la vita ti viva. Crea la tua musica dal fruscio delle foglie passate. Hai ancora così tanto autunno davanti a te!

~ EIN ~

'' Veritas Lux Mundi '' - Adevărul este lumina lumii

 

Traversăm timpuri în care adevărul a devenit o povară. Urmând turma, ne îmbulzim către niciunde urmând o civilizație decadentă ce se îndreaptă în galop către prăpastie. Ignorarea adevărului și neacceptarea naturii realității sub iluzia ne atingerii răului conduc rapid către entropia societății umane. Astăzi, peste tot cercul pământului, ignoranța a devenit cea mai gravă pandemie. Într-o societate în care ignoranța a devenit normă, se nasc oameni care cresc în ignoranța, din părinții ignoranți, trăind într-o societate anormală ce este guvernată de ignoranță. Astfel se trăiește o viață în ignoranță și în cele din urmă, la final se moare în ignoranță lăsând în urmă doar dezordine, inutilitate și uitare. O lume în care îndoctrinarea este numită educație, hipnotismul numit divertisment, infractorii numiți lideri și minciunile numite adevăr,... este o lume în care mintea oamenilor nu a fost cu adevărat niciodată a lor. Eliberarea de sub domnia ignoranței vine odată cu prima întrebare, iar capacitatea de a înțelege adevărul face parte din răspuns. Sigur, nu există răspunsuri simple pe acest tărâm, căci adevărul îl putem deosebi de minciună doar cu „ochii” sufletului. În această lume înțelegem cu mintea și simțim cu inima, atributele acestea umane ne ajută să realizăm că suntem expresia unui adevăr prețios – Viața. Iar viața poate fi frumoasă și îngrozitoare în același timp. Dar dacă alegem să trăim doar una din părți, îi trăim adevărul doar pe jumătate. Atunci când vrem să găsim adevărul, nu trebuie să ne uităm mai departe de noi înșine. Adevărul este lumina lumii, iar noi suntem razele ei!

Imagine și text ~ E.I.N ~

''Ochi de ciută''

...[ Era una din după amiezile acelea călduroase de vară când soarele prea înfierbântat înăbușea simțurile îndemnând trupul să își caute tihna sub umbra unui copac. Goniți de canicula ce cotropea încet orașul, ne găsisem refugiul pe aceeaşi bancă veche, umbrită de sălciile ce străjuiau mică insula din parcul nostru ''cu copaci zăpăciți''. Sub căldura ca de cuptor, peste oglinda lacului dansau jocurile sclipirilor soarelui ce reflectau scântei aurii peste valurile pitice mângâiate de un vânticel firav. Stăteam amândoi tăcuți şi ne priveam ochi în ochi şi suflet în suflet așteptând ca unul din noi să clipească şi astfel să fie primul care trebuie să spună o poveste. Era un joc copilăresc, mai mult un schimb de priviri fixe pe care îl făceam uneori când ne aşezam pe banca noastră şi ne apuca cheful de ''poveşti suplimentare''. 
- Ai clipit primul 'Uţule, acum trebuie să-mi spui o poveste, sigur ştii una frumoasă pentru mine, spuse ea zâmbind bucuroasă. 
- Cea mai frumoasă poveste pe care o ştiu eşti tu. Tu cu ochii tăi de căprioară,... mă gândeam să ţi-i sărut, i-am spus eu continuând să o privesc în albastrul ochilor ca şi cum numai în ei mi-aş fi găsit inspirația pentru a-i spune o poveste. 
- Căprioarele au ochi albaștri? Nu știam asta, răspunse ea chicotind copilărește. Află dumneata artistule, că ţi-am citit clar intențiile în priviri, voi bărbaţii nu prea ştiţi cum să le mascați, uneori sunteţi mai uşor de citit decât un orar de funcționare al poştei. Acum gata cu complimentele mieroase,... hai, sărută-mi repede ochii şi spune-mi povestea că ne apucă seara! 
Mă irita teribil acel ''voi bărbaţii'' în care mă amesteca şi pe mine, aş fi vrut să-i iau toată convingerea aceea şi să o scufund adânc în profunzimile lacului ce continua nepăsător înaintea arderilor mele interioare să danseze crâmpeie de soare peste apele sale. M-am aplecat şi i-am sărutat delicat ochii. Nu s-a opus, nu s-a ferit, apoi m-a luat în braţe aşteptând cuminte să încep povestea. După câteva momente de tăcere îmbrățișată, m-am retras încet din strânsoarea fierbinte ce ridica parcă şi mai mult temperatura între noi, mi-am dres discret vocea şi i-am spus: 
- Ştii dumneata, îngeriţă-ochi-de-rai, că există pe lumea asta ochi strălucitori ce nu pot fi uitaţi niciodată? Sunt rari, chiar mai rari decât o eclipsă de soare, poate că de asta sunt atât de speciali, pentru că poartă permanent în limpezimea lor sclipirile unor priviri venite din prea plinul de lumină al unui soare lăuntric ce nu apune niciodată. Sunt acei ochi unici, deosebiți, sunt ochii pe care-i iubim cu toată puterea inimii noastre, sunt ochii care ne privesc cu iubire cerească fără să aștepte o altă recompensă decât bucuria noastră. Ochi scăldați de priviri senine, ce se lipesc trainic şi de neuitat, de amintirile noastre pentru a ne urmări apoi cu lucirile lor toată viaţa. Pe pământul ăsta al miracolelor văzute şi nevăzute, există ochi care îşi poartă ''la vedere'' toată splendoarea sufletului, fără nicio teamă, fără ascunzișuri şi fără nicio umbră de egoism. Sunt luminoși, calzi şi blânzi ca ochii de căprioară şi te privesc întotdeauna cu iubire şi cu bunătate. Dincolo de orice grai uman sau îngeresc există ochi sinceri ce nu au nevoie de nici un limbaj pentru a-şi spune trăirile, ochi ce pot comprima o mie de cuvinte şi o mie de sentimente în numai o singură privire. Povestea pe care ţi-o voi spune acum este despre doi ochi speciali care şi-au lăsat spre păstrare luminile în adâncul sufletului meu. 
Când aveam vreo 10 ani, părinţii mei m-au dus să îmi petrec vacanţa de vară la bunici într-un cătun izolat de la poalele munților din Mărginimea Sibiului. Într-o dimineaţă însorită de iunie am ieșit să mă plimb prin pădurea din apropierea casei. Mă așteptau acolo prietenii mei imaginari, îngerii norilor, elementalii şi spritele pădurii, copaci vorbitori, cârtite, veverițe şi iepuri şi mai ales o poieniţă magică, plină cu flori şi gâze colorate în care îmi plăcea să stau lungit şi să visez cu ochi deschişi. Îmi făcusem un obicei ca după micul dejun să plec la plimbare prin pădure alături de Ţia căţeluşa familiei. Am sărit în grabă pârleazul unui mic gard ce limita grădina din spatele casei şi am zbughit-o spre pădure urmat de Ţia care lătra şi alerga veselă făcând cercuri în jurul meu. În numai câteva minute eram în pădure, aerul tare şi jocul razelui soarelui printre crengile copacilor, pantele pline cu frunze umede şi crenguțe răsucite îmi dădeau impresia că intrasem deja într-un alt tărâm, unul de basm în care orice copac spune o poveste, unde fiecare potecă duce la un castel ascuns de pâlcuri de copaci înalți şi că undeva nu departe de liziera pădurii se găsea poate şi o căsuţa cu pitici. Atent la fiecare șoaptă de vânt şi la fiecare mişcare de ramuri am urcat drumul forestier ce ducea spre poieniţa mea fermecată. Ajuns la locul dorit, m-am tolănit în iarbă privind jocul norilor pe cer. La un moment dat Ţia a început să latre puternic ca şi cum m-ar fi chemat la ea. Căţeluşa se pironise în spatele unui tufiş înalt şi nu mai vroia să plece de acolo cu nici un chip. Curios, am ajuns lângă ea şi spre marea mea surprindere, lângă Ţia se găsea un pui de căprioară ghemuit într-un culcuş de frunze. Era o puiuţă mică şi firavă, stătea întinsă şi tremura intens, părea slăbită, epuizată. M-am apropiat uşor încercând să nu o sperii, însă ea nu avea destulă vlagă încât să fugă. Era rănită la un picior, rana deschisă era acoperită de iarbă şi frunze uscate. Uitându-mă cu atenţie în jur mă gândeam că poate mama ei era prin apropiere şi într-adevăr la câteva zeci de metri de locul unde se refugiase puiuţa, am găsit urme de sânge şi de luptă, semn că mama ei fusese ucisă şi apoi luată de acolo de un braconier. Printr-un miracol al sorţii puiuţa reuşise totuşi să scape şi să se ascundă în acel tufiş. În timp ce Ţia o păzea m-am întors trist la ea şi apoi luând-o în braţe m-am grăbit cât am putut de repede spre casă, gândind că buncii mei ştiau cu siguranţă cum să o ajute. Tot drumul până acasă puiul de ciută a stat cuminte la mine în braţe, în timp ce Ţia lătra cât putea ea de tare pentru a-i alerta pe bunicii mei. Primul care a ieşit să mă întâmpine a fost bunicul meu. Văzând mică vietate din braţele mele s-a scărpinat în cap pe sub pălăria de paie şi a spus; 
- Mare e pădurea Ta Doamne! Mai fecior, amu' ţi-ai căpătat de lucru pe ziua de azi cu jivina asta. No' ad-o 'ncoa să-i cătăm' beteşugul şi să i-l drejem'. 
Între timp a venit şi bunica mea şi înţelegând imediat despre ce e vorba a adus repede ştergare curate, pansamente, o oală de apă caldă şi o traistă în care ţinea medicamente şi ierburi de leac. După ce s-a ocupat cât a putut de bine de rana ei, bunicul i-a făcut în pridvorul casei un culcuş dintr-un cojoc vechi de oaie. Am rămas lângă ea ore întregi cu un biberon plin cu lapte muls de la caprele familiei încercând să o indupelc să mănânce. Spre prânz am chemat şi veterinarul satului care a consultat-o cu atenţie, i-a făcut injecţii şi ne-a asigurat că nu suferă de nicio boală contagioasă, ne-a dat acordul scris să o îngrijim temporar şi ne-a spus că rana este uşoară şi că se va face bine în scurt timp. După câteva ceasuri de somn în pridvorul casei, micuţa vietate a pădurii a început să dea semne că se simte mai bine. După apusul soarelui, am luat-o uşor cu tot cu culcuşul ei şi am mutat-o la mine în camera pentru a o avea sub grijă în timpul nopţii. Îmi amintesc că în dimineaţa zilei următoare, imediat după răsăritul soarelui am simţit un botic umed pe obrazul meu. Era mica mea căprioară care venise la mine şi îşi lipise boticul de faţa mea. Probabil în felul asta îşi arată afecţiunea sau pur şi simplu era numai un mod de a mă face conştient de prezenţa ei. M-am trezit imediat şi primul lucru pe care l-am văzut au fost doi ochi sclipitori care mă priveau cu atenţie. Am coborât din pat cu mişcări atente pentru a nu o speria şi i-am dat biberonul, a tras cu poftă din el până l-a golit apoi s-a aşezat în dreptul uşii balansându-se cu o uşoară nesiguranţă pe picioruşele ei subţiri. Deschizând uşa am ieşit alături de ea în curtea casei, mă temeam totuşi că va fugi însă puiuţa nu schiţa nici un gest că ar avea de gând să părăsească bătătura casei. La capătul scărilor o aştepta căţeluşa noastră dând bucuroasă din coadă. Ţia a ales să o iubească din primele clipe fără reţineri şi în scurt timp au devenit prietene de nedespărţit. O urma peste tot şi avea grijă de ea ca şi cum ar fi fost propriul ei pui. Nu îmi imaginasem niciodată că un pui de căprioară născut în sălbăticia pădurii poate fi atât de plin de gingăşie şi de afecţiune şi că se poate adapta atât de repede alături de noi şi de animalele gospodăriei. Era o bucurie şi o încântare să o vezi jucându-se prin curte. Zilele acelea minunate de vara treceau în grabă, puiul de căprioară se înzdrăvenise şi se alăturase caprelor şi iezilor familiei iar ei o adoptaseră fără reţineri ca şi cum ar fi fost una de-a lor. Pentru că imita comportamentul caprelor noastre îi dădusem numele Bambiţa-Căpriţa, una din îndeletnicirile ei zilince preferate fiind cocoţatul pe coteţe şi ronţăitul frunzelor din prunii gospodăriei alături de iezii şi de caprele noastre. Nopţile şi le petrecea dormind în culcuşul ei din camera mea iar dimineaţa la primele raze ale soarelui mă trezea punându-şi boticul pe obrazul meu ca să-i dau lapte cu biberonul, apoi ziua continua cu jocuri alături de animalele familei. Prezenţa ei aducea o bucurie imensă în inima mea, ştiam însă că nu va fi una de durată şi că în scurt timp va trebui să-i redau liberatea pentru a se întoarce inpoi în pădurea ei. Uneori ziua o surprindeam cum se opreşte din joacă şi ascultă cu atenţie şoaptele pădurii pe care numai ea le putea înţelege. Spre sfârşitul vacanţei mele, într-o dimineaţă, Bambiţa s-a aşezat în dreptul porţii privindu-mă ca şi cum îşi lua la revedere de la mine. Ştiam că a venit momentul despărţirii şi că trebuie să o las să se întoarcă în lumea ei. I-am mulţumit pentru toată bucuria pe care mi-o adusese, am îmbrăţişat-o apoi am deschis larg poarta, mi-a aruncat o ultimă privire şi a fugit spre pădure. Sentimentul de tristeţe al despărţirii pe care l-am simţit toată ziua aceea îmi era consolat timid doar de speranţa că va avea o viaţă bună în lumea ei şi că poate într-o bună zi ne vom revedea. A două zi au sosit la casa bunicilor verii şi verişoarele mele de la Bucureşti, absenţa Bambiţei a fost încet alinată de jocurile în compania lor. După o săptămâna, în dimineaţa penultimei zile de vacanţă la bunici, am auzit lătrături puternice în grădina din spatele casei ce ducea spre pădure. Am fugit cât am putut de repede să văd ce se petrece. Lângă gard, lungită în iarbă şi abia respirând, era Bambiţa, puiul meu de ciută. Era rănită la piept, bucăţi din blană îi fuseseră smulse şi printre ele i se vedeau coastele. Se zbătea între viaţă şi moarte, gâfâia şi avea ochii umezi. În spatele ei, o dară lungă de iarbă culcată la pământ mânjită cu sânge arăta că se târâse cu ultimele puteri până la gardul grădinii noastre. Am înţeles imediat că rana ei este gravă şi că de data asta nu o mai putea salva nimeni. Căţeluşa Ţia se aşezase protectiv în spatele ei scheunând a plâns. Am îngenunchiat lângă ea cu ochii plini de lacrimi. Simţindu-şi sfârşitul puiul de ciută mă fixa cu priviri împăienjenite de suferinţă. I-am ţinut capul între palme privind-o prin perdeaua lacrimilor ce mi se înnodau sub barbie. Respira din ce în ce mai rar, viaţa se scurgea dureros de repede din ea. Plângeam şi o mângâiam pe frunte, nu puteam spune nimic, gura îmi era amorţită de o uscăciune amară. O priveam mut şi mă rugam în gând ''Doamne mai las-o, nu o lua!''. Pentru o clipă, o rază de soare străbătuse frunzişul copacilor şi se aşezase peste noi. Sub lumina aceea simţeam în tâmple parcă şi mai tare timpul care trecea nemilos. Puiuţa de ciută lupta cu moartea ce creştea în ea stingându-i încet flacăra vieţii. În ochii ei umezi desluşeam regretul. Semăna cu cel al unui copil bolnav ce realizează că nu va apuca zorii unei noi zile. O ultimă lacrimă scursă încet pe boticul umed. Un ultim zvâcnet al trupului. O respiraţie, încă una şi apoi ultima. Tăcere. Ochii rămaşi deschişi către cer şi capul lăsat greu în palmele mele. Încleştarea în nemişcarea somnului veşnic. Foşnet de vânt grăbit pe sub copaci sau poate doar aripile îngerului morţii fâlfăind scurt deasupra ei. Apoi din nou tăcerea mută care se aşează peste toate. La picioarele mele stătea nemişcată o făptură sensibilă, delicată, ciuta mea mică, firavă şi inocentă creatură,... ea a pădurii, ea a mirosului de frunze crude şi lapte, ea a dimineţilor cu boticul umed lipit de obrazul meu, ea a jocurilor copilăriei ce nu se vor mai întoarce niciodată înapoi. 
În după amiaza acelei zile am îngropat-o în poieniţa mea fermecată. Bunicul i-a făcut o groapă lângă rădăcina celui mai înalt copac ce străjuia petecul acela de paradis. Am lăsat-o în grija spiritelor pădurii să se joace cu ea ca să nu se simtă singură. Apoi mi-am luat la revedere. A fost ultima dată când am călcat în poieniţă. În iarna acelui an bunicul meu a murit şi nu am mai avut la cine să mă duc. Vacanţa aceea unică cu zilele ei de poveste, locurile şi sufletele din ele le-am păstrat însa printre amintirile mele cele mai preţioase. 
- Doamne ce poveste tristă! 'Uţule ce este de priceput din tristeţea asta de poveste? Te rog să-mi spui, dar mai întâi ia-mă în braţe. 
Am îmbrăţişat-o simţind pe umărul meu cum lacrimi de înger îmi udau uşor cămaşa. 
- Îngeriţă-ochi-de-serafim, asta e o poveste,... ca viaţa. Are în ea şi dulce şi amar. Nu aduce neapărat o povaţă de priceput, ci mai degrabă un îndemn spre înţelegere şi spre acceptare. Vezi tu,...viaţa este ca o respiraţie pe un geam. Un suflu ce traversează grăbit reflexia existenţei, un abur ce se joacă câteva clipe închipuindu-şi că este veşnic dar pe care timpul nemilos îl evaporă repede. În urma lui un alt abur îi va lua locul şi va continua naiv jocul de-a existența peste luciul unei ferestre schimbătoare în care se reflectă pe rând, sclipirile trecătoare ale lumii. Între infinitatea din care venim şi cea spre care ne ducem, totul este trecător, totul începe şi apoi se sfârşeşte. Timpul ne dă totul, apoi într-o secundă ne ia totul înapoi. Asta e legea nescrisă a firii, inevitabil, la un moment dat, suflul miraculos al vieţii se va transforma în nemişcare şi tăcerea se va aşeaza peste zâmbetul scurt al existenţei. În puterea trecătoare a clipei totul se schimbă, oameni, locuri şi evenimente. Niciodată, nimic nu rămâne la fel. Nici timpul, nici viaţa, nici bucuria, nici suferinţa şi cu atât mai puţin noi oamenii. Totul se schimbă, se transformă din ceva, în altceva. Unde este copilul care eram atunci? Băieţelul care se juca cu un pui de căprioară iubindu-l cu tot sufletul şi cu toată inocenţa? Cel care vorbea cu îngerii cerului şi cu spiritele pădurii,... Trupul acela micuţ de copil nu mai există pentru că s-a transformat în adultul de astăzi. Pe măsură ce nisipul din clepsidra vieţii se scurge, suntem mereu altcineva. Suntem alte persoane. Ieri copil, azi adult şi mâine bătrânul care a ajuns să treacă prin multe. Schimbarea, fie ea în bine sau în rău este una din constantele vieţii. Altfel cum am putea învăţa ce este bine şi ce nu? Viaţa ne trece pe toţi prin multe asta e sigur, important este să nu uităm cine am fost la un moment dat, cine suntem acum şi mai ales cine vrem să devenim. Iată primul îndemn al acestei poveşti; trebuie să acceptăm că schimbarea este singura constantă care ne va însoţi permanent şi că este şi va fi întotdeauna cel mai bun învăţător al nostru. Inevitabil, schimbarea va aduce cu ea câştiguri dar şi pierderi. Cât respirăm pe acest pământ, ca peste o fereastră a vieţii, avem obligaţia să ne reflectăm din plin iubirea, frumuseţea şi adevărul care se găsesc în scânteia divină din noi, pe care o numim suflet. Pe fiecare dintre noi viaţa ne căptuşeşte cu un anumit număr de clipe, trecând prin ele avem ocazia să trăim din plin, să iubim, să visăm, să strălucim şi să lăsăm în urma noastră o lume mai bună, mai plină de iubire, de frumuseţe şi de bunătate decât am găsit-o atunci când am păşit în cercul ei strâmt. E adevărat, viaţa este scurtă şi limitată, dar ne face un dar nelimitat – Sufletul. Păşind peste rotundul acestui pământ, oameni şi animale, cu toţii suntem suflete prinse o vreme în poveşti ce se desfăşoară într-un timp limitat, cu respiraţii numărate. La final devenim toți povești dar continuăm să existăm atâta timp cât are cine să le povestească mai departe. Povestea fiecărui suflet din lumea asta trebuie să fie scrisă cu iubire, cu dăruire şi cu speranţă, altfel timpul petrecut pe pământ este unul al pierderii în nimic şi în inutil. Indiferent de schimbările prin care trecem, indiferent de câştiguri sau de pierderi, povestea vieţii trebuie să fie una memorabilă pentru cei ce rămân în urmă să o povestească. Fiecare suflet ce vine pe acest pământ are în el potenţialul infinit de a străluci şi de a îmbogaţi lumea cu povestea sa, fie chiar şi pentru o vreme scurtă. Măreţia poveştii unui suflet nu este dată de numărul zilelor pe care le-a traversat, ci de voinţa cu care a reuşit să transforme suferinţa în putere, durerea în alinare, ura în iubire şi pustiul în frumuseţe. 
- Ai dreptate 'Uţule. Până la urmă viaţa e făcută mai mult din încercări decât din clipe fericite, probabil că asta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a-i trece pragul. Bucuriile ne sunt puţine, la fel împlinirile şi iubirile, peste toate schimbările pe care le aduce viaţa ne rămân doar visele care se transformă în amintiri şi care ne ajută să mergem mereu înainte, poate că de asta e atât de importantă voința cu care le urmăm. 
- Inima muritorului, sentimente nemuritoare visează,... dulcea mea îngeriţă visătoare. 
- Da, inima visează. Însă din păcate, visele inimii nu se potrivesc întotdeauna cu realitatea acestei lumi care nu are milă nici măcar de un suflet de căprioară. 
- Lumii nu-i pasă de visele noastre. În viaţa asta mereu schimbătoare, definitorie rămâne voinţa de a ne urma visele şi sentimentele, chiar dacă uneori pur şi simplu visele inimi nu se potrivesc cu lumea asta rece, pentru că lumea asta are potriveli reci, care de cele mai multe ori sunt străine unui suflet de căprioară. Se spune că inima unui om are mărimea aproximativă a pumnului sau stâng. Nu poţi totuşi să nu te miri cum de încap în ea atâtea emoţii negative, atâtea poveri şi suferinţă. Cu cât este mai sensibilă şi mai deschisă inima unui om, cu atât este mai încăpătoare şi poate cuprinde în ea mai multă suferinţă dar în acelaşi timp şi mai multă înţelegere şi iubire. În pofida părerilor unora, o inima sensibilă nu este un semn de slăbiciune, ci unul de putere sufletească. Ca să suferi mult sau ca să iubeşti mult ai nevoie de o inima sensibilă. Imaginează-ţi o clipă cât de pustie ar fi lumea asta fără sensibilitatea poeţilor, fără talentul pictorilor, fără glumele actorilor şi fără darul de cuvinte al scriitorilor. Inimile sensibile, ca de căprioară, sunt un dar al vieţii ce sfidează şi asanează insensibilitatea rece a lumii. Din păcate în loc să fie preţuite, ele sunt mereu compătimite sau chiar blamate. Cu adevărat însă, de compătimit nu sunt cei ce au inimi sensibile pentru că ei aleg să îşi trăiască clipele din plin, ci acei oameni care ar face orice compromis doar pentru a evita să-şi înfrunte propriile sensibilităţi. Fără sensibilitate, inima nu e altceva decât un organ ce pompează sânge, nu şi sentimente. Sensibilităţile, sentimentele înalte şi emoţiile sunt caracteristicile fundamentale ale umanităţii, fără ele am fi doar nişte roboţi. Dintre toate trăirile umane, sensibilitatea este cea care ne oferă oportunitatea să preţuim mai mult viaţa şi ne ajută să ne păstrăm umanitatea indiferent de încercările pe care le înfruntăm. Trecând prin clipele vieţii, mai ales prin cele dificile care aduc pierderi şi suferinţe, să-ţi păstrezi un suflet sensibil înseamnă uneori să înduri suferințe ce trec dincolo de limitele fizice ale inimii tale dar cu toate astea să nu-ţi pierzi niciodată voinţa de a exprima frumos ceea ce simţi şi să transformi în balsam şi binecuvântare tot ceea ce atingi. Nietzsche spunea cândva că ar trebui stabilită o scară a valorilor umane care să fie în funcţie de cantitatea de suferinţă pe care o poate suporta un suflet. 
- Şi totuşi, de ce este nevoie de atât de multă suferinţă, de emoţii negative, de înfrângeri? Nu se poate învaţa viaţa şi fără suferinţă? Care e scopul ei, există un răspuns la întrebarea asta? 
- Răspunsul există. Răspunsul este simplu. Răspunsul este unul singur. Suferinţa face parte din viaţă cu un scop precis. Suferinţa nu este o emoţie negativă, nu este o povară sau o înfrângere, suferinţa este o capacitate, o putere. Fără capacitatea de a simţi suferinţa nu am realiza niciodată răul pe care l-am putea produce altora sau nouă înşine. 
Căldura zilei se mai domolise un pic odată cu apropierea înserări făcând aerul mai uşor de respirat. Peste oglinda lacului, rotindu-se în cercuri strâmte, zburau păsări grăbite. Am plecat ţinându-ne de mâna în tăcere păşind încet peste aleile parcului toropit. Undeva într-o poveste trăită de mult, în luminişul unei poieniţe fermecate, peste amintiri şi timp îmi sclipeau în suflet, de neuitat,... doi ochi de ciută. 

~ E.I.N. ~ © Fragment din culegerea ''Ploaia Amară''.